Elena Vladareanu, Spatiu privat. A handbook, cu 33 de ilustratii de Dan Perjovschi, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2009, 80 pag.

„Spatiu privat” e capodopera conceptuala a poeziei douamiiste: are unitatea unui proiect, nu arbitrarietatea unei culegeri, si pe baza lui poate fi descris sau reconstituit contextul mai larg al poeziei acestui deceniu. Acelasi lucru l-as putea spune despre primul volum al Elenei Vladareanu, „Pagini”, care din multe puncte de vedere e o pastisa avant la lettre a poeziei douamiiste care-i urmeaza. Dar „Pagini” era o carte laxa si prost scrisa (desi compensa), pe cand in „Spatiu privat”, mult mai bine optimizat, textul e controlat ca pozele intr-o revista glossy.

Intre cele doua volume, pe langa diferenta sensibila, e o diferenta utila – care vorbeste despre legaturile si deosebirile dintre 2001/ 2002 („Pagini”) si 2009 („Spatiu privat”): dintre inceputul si sfarsitul deceniului unu.

Intre „Pagini” si „Spatiu privat” au trecut 7-8 ani, timp in care totul s-a schimbat. Poetii din 2000 veneau din ceva care, raportat la establishmentul zilei, semana bine cu un gang. Isi citeau textele in locuri mai curand confidentiale precum cenaclul lui Ianus, dar credeau toti in publicul larg. Erau cam fara bani (exceptiile erau corporatistii Urmanov si Peniuc – dar ei n-au sfarsit-o bine :) ). Citeau cam aceleasi lucruri – unui text de Cortazar ii lua extrem de putin sa ajunga de la Bogdan Iancu intr-un articol de-al lui Ionut Chiva din „Vatra”. Dadeau unul dupa altul marea lovitura anonima a vietii publicand la Editura Vinea a lui Nicolae Tone carti care ajungeau totdeauna tarziu la lansari, cu lipiciul curgand din cotoare.

Generatia aia s-a terminat prin 2004, cand au aparut ultimele debuturi semnificative (minus Khasis, care a scos in 2005, si Gabi Eftimie – 2006; dar Eftimie e din alt film – un film care promitea un sequel, nerealizat din lipsa de fonduri), cand Polirom & Cartea Romaneasca au intrat pe fir desfiintand propriu-zis underground-ul, cand cenaclul lui Mincu si-a mancat malaiul si cand nivelul de trai deja incepuse sa creasca, Romania fiind balonata de un capital care paruse SF in anii ce tocmai trecusera. Incet, douamiistii, care fusesera fundamental (cantitativ si calitativ) poeti, au inceput sa piarda spatiu in fata unor prozatori eterogeni si ca generatie si ca marfa. Dar deja nu mai conta; in buna parte, fusesera preluati de establishmentul lecturilor de „afara”. De unde fusese unul dintre cela mai patrunzatoare discursuri de diagnostic si de sensibilizare sociala (fara efecte reale, dar orisicat), poezia a devenit un bilet de voiaj si ca atare a nascut o intreaga tendinta imitativa; cum douamiismul poetic era un brand usor de imitat si care legitima rapid, a fost imitat de tinerii scriitori care continuau sa apara. In loc sa investeasca in proza sau in al tip de poezie, acestia din urma s-au exersat ca epigoni, cu rezultatul unui blocaj cvasigeneral in poezia ultimilor 5 ani.

2009 in care apare „Spatiu privat” seamana cu 2001 in care aparea „Pagini” nu doar prin depresia economica si sociala, ci si prin blocajul care le precede; dar „Pagini” marca euforia unui inceput, pe cand „Spatiu privat” contine un generic de final.

„Pagini” avea calitatea de a fi un volum-concept, un volum manifest care formula regulile jocului: limbajul poeziei este narativ, nepoetic, vorbeste despre viata mea – si doar despre ea, fie ea reala sau fantasmatica – iar viata mea nu e frumoasa si nici grava, ci ridicola si meschina; limbajul poeziei e minimalist; incorporeaza „pornografie” intr-un sens anti-pornografic, asa cum chiuretajul nu-i o forma de sex; sentimentele mele sunt nu sofisticate poetic, ci doar complexe emotional; arta mea e mai mult brutala decat subtila; ceea ce provoaca e mai curand o durere de cap sau depresie; cultura mea nu e nici poetica, nici culturala, e mediatica. Rezultatul a fost o poezie mai aproape ca niciodata de realitate si foarte departata de poezie ca forma de academism (nu si de retorica; evident, 2000 n-a sugrumat retorica: cititi oricare dintre poemele lui Ianus sau Ruxandra Novac si veti intalni acolo toti tropii clasici.)

Cu timpul insa cele de mai sus s-au transformat si ele ortodoxie si manierismele au devenit vizibile si pastisabile (asta se intampla deja prin 2003-2004): egocentrismul care a castrat imaginatia, referintele mediatice, mizerabilismul cautat, brutalitatea ca poza, fetisizarea deschiderii catre cititor (sinonima cumva cu fetisizarea textului de catre optzecisti).

In „Spatiu privat”, dincolo de unitatea conceptuala optimizata literar de care vorbeam, nimic nu e nou aici fata de ce a mai scris Elena Vladareanu (stil alb, declarativ, facand contrast cu emotionalitatea care face deranj in pivnita; exploatare critica a relatiei lingvistice si nu numai dintre universul mediatic euforic si spatiul intim alienat; deconstruirea pasiva a intoxicarii cu elemente ale culturii populare  – Jamie Oliver, fobiile, angoasele si depresiile acestui sfarsit de deceniu care a inceput rau a continuat bine si se termina rau s.a.): doar ca totul e controlat si montat la nuanta. Acelasi talent mereu proaspat al Elenei Vladareanu de a selecta cuvintele cheie care plutesc in supa momentului si a le proiecta inapoi prin texte. Fata de „Europa. 10 cantece funerare”, lipsesc poemele ample, hiturile; lipsesc chiar „poemele”. Aici sunt doar texte subordonate proiectului: as putea cita unul sau doua, dar mai bine o faceti singuri, citind tot volumul. De altfel, nici n-as avea ce interpreta. Zero interpretare,  asta-i ce mi se cere; textele sunt denotative, ce spun, aia sunt; cate o mica deturnare de sens/ exploatare de copyrighter a cliseelor verbale din jur nu schimba lucrurile.

Prin asta imi dau demisia din calitatea de critic interesat de poezia douamiista: consider ca nu mai poate aparea nimic nou aici, desi texte bune vor mai fi scrise o buna bucata de vreme, si asta e suficient sa ma plictiseasca din principiu si cu anticipatie. De altfel, poezia douamiista cere mai mult recunoastere, adeziune, contextualizare sau emotie decat interpretare. Din poezia secolului XX-XXI, poezia douamiista e cea cu critica cea mai saraca pe post de cititor ideal. (I.e.: un caz flagrant de inadecavare a criticii moderniste la poezia anilor 2000 a servit in cateva randuri Andrei Terian, in texte abundente interpretativ care au sfarsit insa prin a aduce a parodii involuntare).

De aceea prefer sa astept ce se va intampa dupa „Spatiu privat” & dupa douamiism.

Sper ca va urma o generatie a prozei.

De altfel, Elena scrie un roman.

Sursa: http://revistacultura.ro