Epistole din arhiva unui redactor

 „Scrisori către un redactor”, este titlul unui volum semnat de criticul şi istoricul literar Constantin Călin; un prim volum de epistole din arhiva personală, primite de-a lungul mai multor decenii când a funcţionat ca redactor la revista „Ateneu” şi la alte publicaţii băcăuane. Toţi corespondenţii săi sunt oameni ai scrisului. Alături de nume sonore ca Eusebiu Camilar, Şerban Cioculescu, Al. Dima, Mircea Zaciu sau Constantin Ciopraga, sunt şi altele intrate, unele nemeritat, în uitare. Şi când spun asta, îl am în vedere, de pildă, pe profesorul şi harnicul istoric literar romaşcan, elev al lui Ibrăileanu: N. Gr. Steţcu (1910-1995). Sau pe Ion Maxim (1925-1980), o prezenţă discretă, aproape anonimă în timpul vieţii sale, „un solitar distins, cu masca amărăciunii definitiv imprimată pe faţă”, cum îl descrie Constantin Călin. Lui Ion Maxim, scriitor polivalent şi un intelectual dintr-o stirpe dacă nu total dispărută, oricum în curs de extincţie, nu-i plăcuse faimosul Colocviu Naţional de Poezie de la Iaşi, din 1978, organizat de Uniunea Scriitorilor, la care participase şi care îi făcuse impresia unui „bâlci” mai ales prin numărul mare de poeţi, ceea ce ar trăda o „superstiţie cantitativă”. Şi o cultură minoră, ar fi spus Cioran. Dincolo de inflaţia de poeţi din această ţară, reală, pe care o denunţa şi Caragiale la timpul său, acel colocviu s-a înscris ca un eveniment absolut memorabil. Şi nu doar în istoria literară. Am fost martorul şi unul dintre comentatorii acelui „bâlci”, ca realizator de emisiuni literare la Radio, şi ştiu bine ce a însemnat el. O altă figură, şi ea mai puţin cunoscută, este cea a clasicistului Haralambie Mihăescu (1907-1985), ale cărui scrisori „denotă o gândire viguroasă, care se exprimă printr-o sintaxă fermă şi un lexic simplu, nu o dată regional, cu certe valori stilistice”.

Constantin Călin apreciază că scrisorile ce i s-au adresat „alcătuiesc un «fragmentarium» substanţial şi instructiv, din care pot fi desprinse elemente de conduită etică, profesiuni de credinţă, observaţii psihologice şi sociale, mărturii biografice semnificative, informaţii ştiinţifice şi literare”. Şi „convins de preţul sufletesc şi intelectual pe care îl au”, îşi mărturiseşte bucuria că le-a păstrat şi că le poate restitui.
Chiar şi pentru cei mai nefamiliarizaţi cu lumea literară nu e greu să-şi imagineze diversitatea stărilor, umorile şi crizele de orgoliu, mania persecuţiei, invidiile, intrigile etc. conţinute în epistolare ca acesta, dat fiind faptul că autorii scrisorilor sunt personalităţi accentuate, dintr-o „gintă bănuitoare şi supărăcioasă”, cu expresia mai degrabă tandră a lui Constantin Călin. „Veritabil termometru moral”, psihanalizabile, epistolele, subliniază criticul, se convertesc în autoportrete ale autorilor lor.

Cel mai prodigios epistolier dintre cei prezenţi în acest volum – textele sale se întind pe aproape 200 de pagini din 451 – este criticul şi istoricul literar Mihai Drăgan (1937–1993), universitar ieşean. Eminent eminescolog, coordonator al colecţiei „Eminesciana” a Editurii Junimea, M. Drăgan e un personaj cu o tentă tragică. Scrisorile lui îmi reconfirmă în bună parte ceea ce constatasem cunoscându-l direct încă din anii studenţiei, când era asistent sau poate lector: spirit neliniştit, parcă aflat mereu la pândă, tradiţionalist inflexibil, cu ambiţii şi pretenţii de polemist redutabil, dar fără eleganţa şi rafinamentul, inclusiv stilistic, pe care le presupune polemica. Scrisorile sale au meritul de a se constitui într-o cronică sui generis a vieţii literare şi universitare antedecembriste şi a începutului primului deceniu de după seismul din ’89. Cu deosebire cea ieşeană. Un alt personaj autentic şi de o cu totul altă factură este Alexandru Husar (1920-2009). Elev al lui Tudor Vianu, asistent al lui Lucian Blaga, estetician, istoric literar şi al culturii, traducător (a tradus din lirica lui Blaga în spaniolă), memorialist, Husar a fost înainte de toate Profesorul. El e din tagma cărturarilor erudiţi pe care, pentru a-i cunoaşte cu adevărat, trebuie să-i cauţi nu atât în biblioteci, cât mai ales în sufletul zecilor şi zecilor de promoţii de studenţi. Acolo îi găseşti întregi. Era un orator insolit al cărui stil e recognoscibil, într-o oarecare măsură, şi în scrisori. Portretul ce i-l creionează Constantin Călin, care, ca şi semnatarul acestui comentariu, i-a fost student, e cât se poate de expresiv şi de veridic: „Era stăpân deplin pe arta de a fi protocolar. Flata auditoriul (sau pe destinatar, în corespondenţă) fără să-l ironizeze şi, în acelaşi timp, fără să se umilească. Şi-l ataşa pentru o părere sau alta, îl lăsa să creadă că-i face confidenţe, că are nevoie de consimţământul lui şi-l conducea către concluziile la care meditase şi voia să le impună. Nici unul dintre cunoscuţi – profesori, scriitori – nu-l egala în «jocul» acesta dătător de iluzii, în care studenţii deveneau «maeştri», redactorii de gazete «colegi», publicul unei conferinţe o sumă de «inteligenţi» etc. Un «joc» serios, în care se lansa integral, cu mintea şi cu corpul, lua atitudini grave sau joviale, punea surâsuri şi încruntări, arunca ocheade letale. Capul înclinat, mina reflexivă, dreapta despicând cu mişcări scurte aerul sau pipăind căptuşeala reverelor, alura demonstrativă făceau să-i urmăreşti cu deosebit interes «rolul» amplu, cu monoloage artistic ritmate, cu declaraţii şi aparté- uri, pe care şi-l inventa continuu”. Pe Al. Dima (1905-1979) şi Constantin Ciopraga (1916-2009) i-am cunoscut direct, ca şi Constantin Călin, tot ca student, iar apoi ca redactor la Radio şi la câteva publicaţii culturale. Epistolele primului sunt reci şi concise ca nişte cablograme diplomatice. Ale lui Constantin Ciopraga, mai numeroase, mai calde, mai colocviale, evoluează de la tonul magistrului către discipol la cel colegial şi afectuos. Se vede şi în scrisorile celor doi formaţia lor: Dima la şcoala germană, Ciopraga la şcoala franceză. Epistolele lui Mircea Zaciu (1928-2000) sunt extrem de relevante privind personalitatea sa şi par a confirma ceea ce spunea Cioran despre corespondenţă. Observator fin, Constantin Călin îl caracterizează astfel: „În contrast cu chipul său auster, de persoană cu suflet tare, Mircea Zaciu era un sentimental reprimat, capabil de empatie (mai exact de compasiune) şi unul dintre nemulţumiţii cei mai autentici ai epocii de atunci (anii ’70 şi ’80 – nota mea). Câteva din observaţiile formulate aci îl anunţă pe moralistul neiertător din vastul Jurnal (4 volume) scris în deceniul 1979-1989)”.

Amplele note şi comentarii, excursurile istorico-literare, portretele schiţate din doar câteva trăsături de condei, scurtele, dar relevantele evocări potenţează valoarea de document a epistolarului publicat de Constantin Călin.