Eternităţi

 Midlans, inima insulei locuită de englezi, pământul anteic al lui Shakespeare, respiră prin toţi porii duhul cel de adânc al Angliei. Peisajul e tipic şi are valoare de paradigmă. Câmpurile sunt verzi şi smălţuita lor tipsie fumegă aproape dimineaţă de dimineaţă într-un cocon de griuri, din care îşi trage firul mătasea fără de seamăn a pânzelor lui Turner. Imensitatea câmpiei e frântă din loc în loc de pâlcuri păduroase ori de copaci singurateci, cu ale lor rotate coroane caracatiţă. Drumuri şerpuitoare se aştern nostalgic, picurând tristeţi şi plăsmuind visări. Aşezările se ivesc fantomatic, cu casele din piatră sură, împovărate de timp şi exprimând netimpul. Zidirile stâncoase se bulucesc sau tronează ca nişte jilţuri pierdute pe pajişti fără de capăt, dormitând parcă la un ceas de siestă, ori se furişează la marginea unor pârâie zglobii. Castelele, cu aspectul de fortăreaţă, arar de conace patriarhale, întrerup curgerea monotonă, induc melopeii accentele acute necesare. Asprimea celor mai multe dintre asemenea acareturi e îndulcită de ochiurile de ape lenevoase, pe care plutesc lebede şi raţe viu colorate, nelipsite de lângă aceste veritabile cetăţi încinse de şanţuri protectoare cu apă. Priveliştile capătă tâlc pentru că sunt cuprinse organic sub cortul de albastru purpuriu al cerului, care pare ireal de jos, dar de fapt e înalt cât Dumnezeirea.
Împărăţeşte în acest topos un farmec al plinurilor, o poezie ce te ia pe nesimţite sub stăpânire, nu una de siropuri şi de besactele, ci de esenţe rare şi tari, generatoare de palpit al inimii şi scânteiere de gând. La asta îmi umblă mintea călătorind într-un fel de caravană modernă alături de confraţii teleaşti strânşi din toate colţurile Europei, de la televiziunile regionale, la Conferinţa anuală Circom de la Birmingham. O mulţime policromă, prea gureşă îndeobşte, mai rar tăcută şi reflexivă, e acum robită miraculos de splendoarea atât de particulară a ceea ce se arată ochilor, mişcând lăuntric, creând o stare specială, nu de jubilaţie a privirii şi simţirii, ci de bucurie tihnită şi interiorizată.
Ne îndreptăm spre Baddsley Clinton, castelul medieval ce şi-a păstrat neschimbat interioritatea şi exterioritatea, deşi a trecut prin mai multe refaceri în cei trei sute de ani scurşi din 1633, când Henry Ferrers, cel Vechi, cum a fost supranumit, l-a ridicat, şi până în zilele noastre, cele ale stingerii seminţiei şi trecerii edificiului în grija Trustului Naţional Centenar. Baddsley Clinton te duce cu gândul la o fortăreaţă. Un brâu de apă cuprinde zidirea ce pare o locuinţă lacustră. La capătul unui drum parcă fără de capăt se iveşte un pod cu mai multe arce înfipt într-un turn fortificat, prin care se pătrunde în interior. Coşurile de fum se iţesc aidoma unor turle de clopotniţă. Severitatea înfăţişării de afară e domolită de intimitatea somptuoasă a interioarelor. Aici nu domneşte luxul cel rece. Ambianţa e plăcută şi atrăgătoare. Henry Ferrers, stăpân al castelului vreme de 70 de ani, nu numai că era un om de gust, dar s-a dovedit şi un inovator al epocii sale. El a introdus în decorarea habitatului lambriurile, a încastrat oglinzile în uşile dulapurilor şi a folosit între cei dintâi în Anglia încălzirea cu şemineuri, care aveau şi un rost împodobitor. Ultimul dintre Ferrers, Thomas, şi-a aflat sfârşitul în 1970. Văzuse lumina zilei în 1897. Castelul seminţiei, cu luminoasa lui grădină, a fost mult îndrăgit de acest neam nobiliar. S-au grijit de starea lui ca de lumina ochilor. În anii ultimului război mondial, făcând abstracţie de nesiguranţa zilei de mâine, de primejdia bombardamentelor ce se abăteau necontenit asupra arhipelagului britanic, stăpânii au refăcut întreg domeniul şi, bineînţeles, castelul. În 1980, după trecerea la cele veşnice a ultimului descendent, proprietatea Baddsley a fost cumpărată de Guvernul britanic. Dar statul, preocupat să conserve relicvele unui mod de viaţă, nu-şi poate asuma din propria-i visterie cheltuielile de întreţinere ale unor asemenea aşezăminte. Ca să nu dispară, să nu se ruineze şi să fie o mărturie pentru vecie s-a creat în Marea Britanie Trustul Naţional Centenar. Acestei instituţii nonprofit i s-a încredinţat şi soarta castelului Baddsley Clinton. Fundaţia a fost creată pentru a păstra în stare bună natura şi creaţiile umane din lăuntrul acesteia. Aşa au apărut în cuprinsul domeniului câteva amenajări dătătoare de profit. În şură funcţionează cu succes un restaurant ademenitor, iar în altă dependinţă, un magazin. Sunt menite aceste două activităţi să aducă banii necesari conservări bunului de patrimoniu. Voluntari de toate vârstele sprijină, în postura de ghizi sau îngrijitori, activităţile zilnice de la castel. Sunt aici dintr-o pornire lăuntrică. Iubesc natura, tradiţia şi istoria, adică ceea ce dă identitate spaţiului britanic.

Sursa foto: wikimedia.org