O destinaţie fatală
„Ce fel de raporturi ar fi putut oare să existe între doi babalâci posaci şi nesociabili – ba chiar, spuneau martorii, cu un caracter mizerabil, de vreme ce se fereau să schimbe vreo vorbă cu cineva – şi un tinerel abia trecut de 20 ani, care întorcea paralele cu lopata şi prin patul căruia trecea în fiecare noapte câte o altă muiere?”
Asta se întreabă comisarul sicilian Salvo Montalbano, din Vigata, după ce este informat despre cele două cazuri ciudate de omucidere. Cele trei crime nu par a avea nimic în comun, poate doar faptul că toţi locuiau în aceeaşi clădire. Despre tânărul Nene Sanfilippo nu ştia nimeni aproape nimic, iar despre cei doi bătrâni, soţii Alfonso şi Margherita Griffo, toţi vecinii întrebaţi spuneau că erau foarte necomunicativi, singuri şi niciodată nu se auzeau zgomote din apartamentul lor. Prima persoană care le oferă câteva indicii este Beatrice, o tânără foarte frumoasă, care va deveni foarte apropiată de adjunctul lui Montalbano, Mimi Augello. Cei doi bătrâni au fost văzuţi ultima oară în drum spre Tindari, într-o excursie.
Comisarul incitat, folosindu-şi capacitatea sa de a citi anumite semne, pe care alţii nu reuşesc întotdeauna să le vadă, ajutat de „un bătrân măslin cu ramurile contorsionate, de echipa sa de la comisariat, suedeza Ingrid, o carte de Joseph Conrad şi de un boss mafiot”, reuşeşte să reconstruiască întreaga poveste şi să-i găsească pe cei implicaţi în asasinate.
Desigur că, date fiind împrejurările, mafia este din nou implicată, de data aceasta cu afaceri privind transplanturi ilegale, datorii, termene scadente, penalităţi pe măsură.
Camilleri, cu stilul său inconfundabil, relatează întâmplările şi ne dezvăluie personajele, creând încă un roman incitant, plin de situaţii inedite. O bucăţică de Italie care se lasă salvată de la corupţie, scăpată de ghearele neiertătoare ale mafiei, prin intermediul originalului nostru comisar Montalbano, comparat adeseori cu Maigret ori cu Sherlock Holmes.
Mi-au plăcut la Camilleri diversele stări de spirit descrise, unele mai ciudate, altele reale, profunzimea caracterelor şi inteligenţa lor; iar traducerea lui Emanuel Botezatu, care este foarte reuşită, redă perfect pitorescul dialectelor folosite în romanul original.
Sursa: http://www.cartidecitit.ro/
Adauga comentariul tau