Filip Florian, Zilele regelui

Filip Florian, Zilele regelui, Editura Polirom, 2008, 272 pagini

 

Romanul al doilea al lui Filip Florian se numeste Zilele regelui, dar la fel de bine s-ar putea numi Zilele dentistului; sau, si mai bine, Zilele regelui si ale dentistului. Personajul principal este dual, desi Carol I e mai mult un fundal care se aproprie sau se indeparteaza pentru Joseph Strauss, dentistul neamt care il insoteste in Principate (aducandu-si si motanul) pentru a-si gasi aici rostul. Fundalul acesta are o functie activa: Joseph Strauss are o existenta de natura relationala, exista in masura in care exista si locotenentul de dragoni care va deveni principe care va deveni rege. Cei doi se definesc si se completeaza, la fel ca planurile (istoric-vizibil, respectiv microsocial-anonim) pe care ei sunt pusi sa le reprezinte.

 

Aceasta dualitate a personajului principal participa la tema proeminenta a neamtului-erou civilizator, care ajunge chiar sa faca sacrificii pentru patria adoptiva. Felul in care personajele isi servesc functia este pozitiv, fara scapari de conduita. Un idilism simpatic, fireste; altfel, genul de detalii care vor fi privite cu bunavointa pe piata germana, pe care romanul sper ca va ateriza in curand.

 

Zilele regelui e un roman scris frumos. Foarte frumos. Aproape incantatoriu, oricum muzical. Romanul lui Filip Florian e, inainte de toate, stil: se poate citi, la pachet cu ce se poate citi, straduinta autorului ca fraza sa nu coboare la banalitate, sa nu devina flasca si amuzicala.

Problema e ca frazele lui Filip Florian, fara indoiala frumoase, foarte frumoase, cum ziceam, au prea mult zahar. Pe pagini bune romanul se transforma in romant – ceea ce e mai mult un efect nedorit de stil decat o adecvare la natura reala a cartii. Prin aceasta manierizare, orientare din capul locului a scrisului, Filip Florian se instaleaza mai aproape de Fanus Neagu decat de Eugen Barbu, desi culoarul romanului sau este Saptamana nebunilor, a lui Barbu, sau ceva din Agopian. Calitatea acestora din urma, pe care Filip Florian nu o atinge decat sporadic, este de stil otravit si complex. Stilul lui Florian e frumos intr-un mod unilateral: ca superficiu; alfel, n-are subsol. El se substituie celorlalte elemente care fac de regula un roman (poveste, personaje): nu in sensul ca le inlocuieste cu totul, ori le sterge, ci in sensul ca le ia fata, le reduce la o ipostaza minora. Romanul pierde din vedere tranzitivitatea si acea stiinta a prozatorilor de cursa lunga de a alterna paginile de virtuozitate cu pagini neutre, decolorate.

 

O observatie: sfarsitul nu e si o finalizare. Pune punct sec, fara a specula o gradatie sau un climax. Pare efectuat in graba, din lipsa de solutii: ca in Capitanul Fracasse, moartea pisicului duce la reabilitarea situatiei eroului. A doua jumatate a cartii are de altfel o constructie intermintenta: romanul se desface in nuvele, iar spatiile dintre ele nu par sa etaleze solutii narative, ci lipsa solutiilor. Cel putin prin comparatie cu densitatea si constructia la pas din prima parte (minunat si exemplar este capitolul al doilea, Umbrele capitanului de dragoni), partea a doua rezolva corect, dar fara sa maximizeze potentialul premiselor.

 

O alegere neinspirata mi se pare introducerea episoadelor epistolare uber-diabetice „scrise” de motanul Siegfried. E un kitsch care n-are ce cauta in roman – pentru ca e un kitsch impotriva intentiilor autorului, care investeste acolo mult lirism si dragalasenii, fara premonitia vreunei ironii. Va fi fiind ceea ce i se atribuie motanului o rescriere a literaturii setimentale din epoca? Ar fi interesant ca intentie, dar, ca intentie precar transmisa, ramane doar o ipoteza.

  

S-a transformat recenzia de fata intr-o recenzie negativa? Sper ca nu. Cartea deceptioneaza doar in calitate de al doilea roman al lui Filip Florian. Altfel nu: e o proza agreabila si ingrijita, care va placea multora; o proza perfect compatibila cu o literatura de mana a doua.

 

Sursa: http://revistacultura.ro