Floriile, măreţia divină şi oportunismul uman

Duminica premergătoare Săptămânii Patimilor Domnului este numită, popular, a Floriilor. Ea celebrează intrarea triumfală a Domnului Hristos în Ierusalim, după ce, în ziua precedentă, săvârşise una dintre cele mai mari minuni pe care contemporanii o văzuseră săvârşită de către Dânsul: învierea lui Lazăr din Betania, cel de patru zile mort.
Este un prilej de reflecţie profundă, pe de o parte, la credinţa fiecăruia dintre noi în Hristos - Fiul lui Dumnezeu; pe de alta, la măreţia smereniei Sale, care la Florii s-a vădit prin aceea că a intrat în Ierusalim călare pe un simplu mânz de asină; iar nu în ultimul rând, se poate reflecta serios la oportunismul omului în relaţia sa cu Divinitatea. De Florii, contemporanii Săi L-au întâmpinat pe Cel considerat de ei Mesia - Izbăvitorul, cu osanale şi ramuri de finic, aruncându-şi îmbrăcămintea lor la picioarele Sale. Asta fiindcă erau încă sub impresia profundă ce le-o produsese învierea de către El, scoaterea din mormântul unde era aşezat, a unui mort ce intrase deja în putrefacţie, doar cu porunca: „Lazăre, vino afară!” Însă, după ce la Florii L-au aclamat, peste doar câteva zile L-au hulit şi scuipat, lepădându-se în mod nedrept şi laş de El.
Atitudinea entuziastă de scurtă durată a acelor contemporani ai Domnului Hristos este atât de comună, încât doar un ipocrit nu se regăseşte în ea. Şi tot doar un ipocrit nu recunoaşte, onest, fidelitatea sa trecătoare în comuniunea iubitoare şi cinstitoare de Dumnezeu: se entuziasmează profund şi preamăreşte pe Dumnezeu atunci când simte, vede ajutorul Său palpabil, îndeosebi în „cauze pierdute”; atunci omul este dispus la renunţări de sine, la gesturi nobile de dragul lui Dumnezeu. Dar entuziasmul se risipeşte, cel mai adesea, în foarte scurtă vreme. Carnalul, simţurile, materia îl împovărează mai mult decât îl pot menţine „minunile” în zborul înălţimilor spirituale. Aflat între pământ şi cer, omul, îndeosebi cel contemporan, pare din ce în ce mai copleşit de „atracţia gravitaţională”. Atracţia Duhului, a Cerului, îî este oarecum străină, şi, mai ales, este slăbită de către el însuşi prin preocuparea excesivă şi prioritară până la exclusivism, de materie. Cine nu se impresionează, pentru o vreme, de măreţia lui Dumnezeu, atunci când vede sau trăieşte un lucru extraordinar şi neaşteptat, ilogic în conformitate cu pronosticurile sau calculele omeneşti?! Însă, doar foarte puţini rămân sub imperiul acelei emoţii pentru mai multă vreme, şi extrem de puţini păstrează reverberaţiile ei în suflet pentru toată viaţa, să le fie candela aprinsă ce preamăreşte pe Dumnezeu, aşteptând mereu şi mereu intervenţia Sa înţeleaptă, milostivă şi minunată în viaţa personală şi a umanităţii, în ansamblu.
Într-o lume confuză şi mult prea telurică, Floriile au darul de a ne repune în faţa oglinzii propriei conştiinţe, spre a ne analiza onest raportul nostru cu Creatorul şi Mântuitorul. Aceasta cu atât mai mult, cu cât ele preced Săptămâna Patimilor Domnului Hristos - apogeul iubirii divine pentru umanitate.

Maria Mihaela Stan