Florin Lazarescu, Lampa cu caciula
Dimensiune font:
Florin Lazarescu, Lampa cu caciula: povestiri, Editura Polirom, Iasi 2009, 234 pagini
Lampa cu caciula e un volum de povestiri vechi si noi. Cele vechi sunt din cartea de debut, Cuiburi de vasc(2000), si din Sase moduri de a-ti aminti un cal (2003; publicat doar in versiune electronica, pe Liternet). Cele noi sunt noi. Foarte noi? Nu: pentru a intelege ce e cu acest ultim volum e suficient sa privesti in urma.
Dupa Cuiburi de vasc, Lazarescu a publicat doua romane.
Succesul primului dintre ele, Ce se stie despre ursul panda (Polirom, 2003), explicabil si prin pozitia vizibila de atunci a autorului (PR la editura momentului, Polirom: poate ca suna meschin, dar altfel cum se explica diferenta dintre cele 20-30 de cronici la Ursul panda… si cele 2-3 cronici la Trimisul nostru special, o carte mult mai buna, totusi?), arata totodata cat de jos era pragul de satisfactie al criticii „tinere” vizavi de literatura „tanara”. Am scris, cred, singura recenzie calduta. Cele doua fire principale erau lipite de mantuiala si oricum skillurile lui Lazarescu functionau foarte inegal: cand voia sa fie liric-emotionant schiopata cu amandoua picioarele, in timp ce cateva scene cu aurolaci erau suficient de funny ca sa te convinga.
In 2005 a venit Trimisul nostru special (Polirom, prefata de Paul Cernat), un roman mult mai matur si mai bine construit. Trimisul… era in tendinte mai mult internationale (britanice) decat nationale: roman puzzle, facut din fire narative aparent paralele care sfarsesc intr-o convergenta exploatata comme climax. Era un roman ok, dar nu tiptop si nici macar bun. Desi mai matur, Lazarescu era inca imatur. In raport cu ambitiile, Trimisul… nu are suficienta masa musculara, amploare, coeziune. Sunt aici prea multe povestiri independente pentru un roman. Orice fir are doua capete, dar nu si pentru aritmetica lui Lazarescu. Bucla cu „Sombreroo”, strigatul care deschide, inchide si puncteaza, introducand, ca si in „Ce se stie…”, o supratema a „autorului”, e solutie slaba, inutila. Cel mai bine iese tot registrul comic, de sketch tv (scena de la inundatii, cu reporterita, e poate cea mai buna din carte). Registrul unor emotii mai dramatice (partea cu profesorul povestas si martir) nu reuseste sa fie pe faza.
Problema lui Florin Lazarescu sta in raportarea la un model incomplet procesat.
De la inceput, Florin Lazarescu a incercat sa-l imite pe Quentin Tarantino, uneori cu aerul ca-l citeaza – de pilda in Ce se stie despre ursul panda, unde o jalnica tentativa de jaf prelua replici din Pulp Fiction; dar de fapt toate volumele sunt marcate de QT. Faza e ca Lazarescu nu l-a inteles bine.
Scenariile lui Tarantino (publicate si sub forma de volum) se bazeaza in esenta pe fenomenul devierii la foc continuu. Honey Bunny si Pumpkin, tipa si tip, stau la o masa si isi beau cafeaua, poarta o discutie din ce in ce mai aberanta, dupa care se hotarasc sa jefuiasca barul unde se afla. Punctul de plecare e comun, punctele ulterioare sunt din ce in ce mai putin comune. Comicul e una dintre consecintele cele mai directe ale manierei lui Tarantino. Toate personajele si fazele lui sunt comice. DAR
(i) acest comic nu e niciodata un comic-pentru-comic, un frust comic-de-dragul-comicului. Comicul la Tarantino e un efect poetic: skill-urile lui Tarantino transcend normele de insolitare a comunului. Personajele lui Taratino vorbesc ca niste oameni normali, folosesc la greu, ca toti americanii, referinte ale culturii de masa (vezi discutia despre Madonna care deschide Reservoir Dogs) – dar toate acestea sunt duse atat de departe in regim de imprevizibil incat se convertesc in comic. Pumpkin din Pulp Fiction e comic nu pentru ca sare pe masa, ci pentru ca saritul pe masa e un punct foarte evoluat fata de punctul din care a plecat.
(ii) la Tarantino comicul nu e niciodata singur: el e o calitate care evolueaza intr-un dispozitiv complex. Personajele lui Tarantino nu sunt niciodata doar comice sau amuzante, nu sunt niciodata unilaterale – sunt si dramatice, si emotionante, si contaminante etc.
Lazarescu imita la Tarantino forma si scapa spiritul.
La Tarantino, sarjarea e o umbra care nu se desprinde niciodata de obiectul pe care il insoteste (detaliul ca Vincent Vega e sarjat nu sterge textura umana complexa a personajului, realitatea lui); la Florin Lazarescu sarja o ia inaintea personajului, lasandu-l in urma. Mohammed (Trimisul nostru special) e aiurea pentru ca exista doar formal, ca gesticulatie injectata „comic” de catre autor; dar ii lipsesc constructia, greutatea, informatia invizibila. Mohammed efectueaza lucru mecanic pentru a fi „tarantinesc”, dar e doar patetic si caricatural.
La Tarantino comicul survine, la Florin Lazarescu comicul intervine – ca intentie-de-a-fi-comic: efectul e, iarasi, caricaturizarea personajelor, marionetate de autor suficient de vizibil pentru a diminua personajelor, dar nu suficient de vizibil si de decis pentru a-si asuma el, autorul-naratorul, rolul de personaj.
Sintetizand, cartile de pana acum ale lui Florin Lazarescu sunt neconcludente in sine, dar promitatoare in relatie cu ceea ce poate urma. Plusuri: Lazarescu are o inteligenta dinamica, deschisa unor referinte eterogene; mijloacele lui sunt adaptate (inclusiv prin interesul pentru tehnici importate din cinema) optimizarii povestii; emotional, e un tonic si textele lui comunica o joie de vivre cateodata contagioasa; personajele si fundalul lor au o textura vie, sentimentul vietii fiind o calitate constanta. Minusuri: Lazarescu e optim in zona rurala si ezitant pe zona de urban; cateodata distorsul comic care ii afecteaza in general lumea fictionala cade in caricatural si reduce personajele la intentia autorului de a fi funny; tentatia sarjarii tarantinesti e de asemenea slab servita uneori, cu efectul ca Lazarescu pica de pastisor; modularile in regim ne-comic ies mai rau decat cele in regim de comic; textele au uneori scapari de „voce”, demascand un autor inca infantil.
Lucrurile astea se vad bine in acest volum de texte vechi-noi, care nu marcheaza o noua etapa in scrisul lui Lazarescu. Textele cele mai bune sunt Lampa cu caciula – noul titlu al vechii povestiri Poveste de duminica – si povestirile mai noi Titanicul si Maimuta. Lampa cu caciula e un short emotionant lucrat nu la fix (intentia autorului de a fi tusant e cu o viteza prea rapida, prea explicita pentru ca textul sa fie mare), dar satisfacator. Titanicul si Maimuta sunt perspectivate dintr-un unghi infantil si rural. Filtrarea e naiva si se afla intr-un raport optim cu culoarea personajelor (intensa in Titanicul, unde alcoolista Nana Lenta isi asteapta fiul sa se intoarca de la puscarie si un chef ia amploare, cu participarea mai multor familii) sau cu defocalizarea lor (bunica din Maimuta, un personaj pe care copilul il ignora dar care se precizeaza tocmai prin aceasta ignorare).
In rest, Ursoaica Lili si Balena Goliat e o poveste placuta, care incalzeste un pic sufletul (o fata ajunge pentru prima oara intr-un balci, minunandu-se ca de un lucru mare); Cartita e despre o experienta presexuala banala; Lumea interlopa a brusturelui e o anecdota scolara, „Amintirile mele din al doilea razboi mondial” sunt oarecare; Poveste de Craciun – simpatica; Paispe tigari sunt paispe schite care plac si se uita imediat; Nea Mihai si tovarasul Dumnezeu e tot asa, scrisa bine, fara amploare si din clisee. De fapt, toate aceste texte nu mi-au displacut, sunt scrise de un ins profesionist – doar ca ele functioneaza pe un nivel prea mediocru pentru a retine atentia.
Astept prima carte a lui Florin Lazarescu.
Sursa: http://revistacultura.ro
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau