Gabriela Adamesteanu, Provizorat, Polirom, 2010, 450 p.

review de ALEX GOLDIS

Provizorat

Cand aproape nimeni n-o mai credita pe Gabriela Adamesteanu drept o prozatoare contemporana activa („Dimineata pierduta” era deja pusa la naftalina in seria capodoperelor romanesti postbelice), romanul „Intalnirea” din 2003 venea sa contrazica flagrant prejudecatile publicului. La impresia abandonarii literaturii au contribuit, ce-i drept, atat activitatea sustinuta ca redactor-sef la „22”, cat si glosele autoarei cu privire la stringenta parasirii mesei de scris in favoarea zgomotului strazii. Numai ca acest abandon trebuie neaparat nuantat: o data, pentru ca revizuirea la aproape fiecare editie a romanelor republicate dupa ’90 – sunt eliminate sau refacute complet fragmente intregi – dovedeste ca, atunci cand nu scrie, Gabriela Adamesteanu rescrie. In al doilea rand, lungile pauze resuscitate de reveniri spectaculoase nu pot fi calificate drept dezertari, de vreme ce ele reflecta ritmul interior al operei scriitoarei. Cantarind, ca niciun prozator roman din perioada postbelica (din toate timpurile?), fiecare nuanta si modificand permanent perspectivele, Gabriela Adamesteanu se recomanda drept cel mai fidel si mai exigent cititor al propriei opere. Surprinzator e ca nici „Dimineata pierduta”, decretata prompt in epoca drept reusita de proportii, nu scapa vigilentei perfectioniste a prozatoarei, care pare sa-si pastreze o suspiciune constructiva fata de aprecierile criticilor. Indelung gestate, romanele ei, cu toate versiunile aferente, sunt rezultatele unui proces de close-writing aproape maniacal.

Un roman politic

Permanenta scriere ca rescriere da seama atat de dexteritatile compozitionale ale autoarei, cat si de plasa densa de teme care-i traverseaza volumele de la debut pana azi. „Provizorat”, cel mai recent roman si, sunt convins, una dintre cartile-eveniment de anul acesta, probeaza, daca mai era nevoie, faptul ca Gabriela Adamesteanu e o scriitoare cu un imaginar unitar si obsesiv. La fel ca toti eroii sai, prozatoarea poseda o memorie incarcata, centrifuga, care da mereu tarcoale acelorasi preocupari in speranta unei (auto)clarificari definitive, dar parca mereu amanate. „Provizorat” are, din acest punct de vedere, un statut cu totul special. Caci, dincolo de problematicile comune (tema culpabilitatii si a memoriei, melanjul dintre destinul individual si cel national, ratacirea pe coridoarele istoriei), el reinnoada propriu-zis cu imaginarul din primul roman, „Drumul egal al fiecarei zile”. Insa, desi pare ca o ia pe Letitia Branea de unde o lasase la inceputul carierei scriitoricesti, Gabriela Adamesteanu modifica total viziunea si mizele romanului. Din acest punct de vedere „Provizorat” e atat o continuare, cat mai ales o rescriere, daca tinem cont de faptul ca destule pasaje – rememorarile femeii mature despre istoria familiei – sunt reluate acum din alt unghi. Ce lucruri importante au ramas, asadar, nespuse cu privire la lumea Letitiei Branea, bantuind imaginatia prozatoarei mai bine de trei decenii?

Daca in „Drumul egal al fiecarei zile” tema centrala era formarea unei adolescente retractile si timide dar dornice de a se integra (proza se incheie cu consfintirea relatiei cu Petru Arcan, tanar lector universitar, cale directa spre propulsarea sociala), abia in „Provizorat” devine evident mobilul profund al nelinistilor femeii. Fragilitatea pusa in primul roman pe seama instabilitatii general-valabile a adolescentei dobandeste, in „Provizorat”, o coloratura social-politica aparte. Aluziile la presupusa vinovatie a familiei Branea, apropiata in tinerete de miscarile legionare, pareau, in „Drumul egal al fiecarei zile”, doar franturi inregistrate intamplator, la lumina difuza a inconstientului, de sensibilitatea adolescentei. In textul de azi insa, ele ocupa prim-planul naratiunii. „Provizorat” poate fi considerat, de aceea, cel dintai roman propriu-zis politic al Gabrielei Adamesteanu, pe care si-ar fi dorit probabil sa-l scrie de la bun inceput. Ceea ce nu inseamna catusi de putin ca romanul are teza sau ca prozatoarea condamna fara drept de apel epoci sau regimuri, ci doar ca motivatia politica, avuta in vedere inca din prima parte a acestei saga familiale, rabufneste acum la suprafata textului.

Politicul e cu atat mai insidios cu cat se edifica nu pornind de la evenimentialul mare, ci de la relatia cat se poate de nevinovata uman – adulterina, ce-i drept – dintre Letitia Arcan si colegul sau de serviciu, Sorin Olaru. Majoritatea montajelor extrem de inteligente ale scriitoarei (inclusiv metoda de lucru o imita pe cea a romanului din 1975) refac aliajul ireductibil dintre pasiune si politica. Cea mai mare parte a relatiei se consuma in camera imprumutata de Sorin de la un coleg de lucru, astfel incat dragostea „de la 9.30 la 11.30 dimineata” devine legea generala a existentei cuplului timp de aproape doua decenii. O dragoste lucida, la lumina zilei, dar care musteste de intrebari, suspiciuni si dileme. Daca mobilul apropierii dintre cei doi ramane, alaturi de fiorul sexual, increderea reciproca si capacitatea de confesiune totala intr-o lume in care microfonul Securitatii tine loc de lumanare intimitatilor dintre amanti, tot din confesiune deriva, culmea, si morbul instrainarii. Caci, in mod paradoxal, pe masura ce se dezgolesc sufleteste in fata celuilalt, atat Sorin, cat si Letitia devin tot mai nesiguri de propria persoana si exponential mai neincrezatori in povestea celuilalt. Scotocind permanent in memorie, Sorin isi da seama ca, de fapt, seful de cadre din abstracta Cladire in care lucreaza stie mai multe despre istoria familiei sale decat el insusi. La fel, Letitia isi descopera in unchiul Ion, tatal adoptiv care a crescut-o in absenta celui real, un militant legionar. Numai ca atat golurile din memorie, cat si faptele compromitatoare se transforma in atavisme ancestrale, caci prin destinul Letitiei din „Provizorat”, Gabriela Adamesteanu probeaza cu excelente mijloace literare felul in care se naturalizeaza culpele politice ale familiei. Daca nu mai sufera, ca parintii sau bunicii de arestari si represiuni propriu-zise, prima generatie formata pe deplin in comunism („Generatia norocoasa” e titlul unui capitol), sufera de pe urma falsificarii – de nu a scufundarii integrale a – lumii dinainte. Consecinta imediata? O aplatizare totala a constiintei, trairea exclusiva sub imperiul prezentului si a necesitatilor imediate. Tipologia umana din „Provizorat”, de la care nu fac exceptie nici Letitia sau Sorin, e aceea a omului unidimensional – in alt sens decat cel consacrat de Marcuse –, marcat de inchiderea tuturor orizonturilor: temporal (trecutul e blocat, iar cele mai mici planificari de viitor devin imposibile din cauza imprevizibilitatii regimului), spatial (pentru Letitia, strainatatea e la fel de inaccesibila ca viata de apoi: „Mai ramanea ca si ea sa alunece spre lumea colorata, dar aici visul se rupea. Letitia nu reusea sa si-o imagineze, asa cum nu isi putea imaginea lumea invizibila in care plecase unchiul Ion”.), politic sau cultural: „Citeau cam aceleasi carti, se duceau la aceleasi filme, comentau totul impreuna.”

Comunismul glossy

Grava nu e atat limitarea propriu-zisa, cat malformatiile provocate psihologiei individuale. Intr-o lume guvernata de astfel de reguli, cel mai sincer om devine inautentic in raport cu sine si duplicitar in relatie cu ceilalti. Aceasta e teza extrem de profunda, neformulata ca atare, dar care irizeaza fiecare pagina din roman. De altfel, prin focalizarea asupra unei perioade celebrate indeobste ca „fericita” in istoria regimului comunist, „Provizorat” poate fi citit ca o replica la adresa romanelor obsedantului deceniu. Cartea reprezinta excelenta monografie a sfarsitului anilor ʼ60 si inceputul anilor ʼ70 (desi autoarea e zgarcita cu referintele temporale precise), cand alb-negrul lumii comuniste se coloreaza prin franturi de obiceiuri si produse occidentale. Prozatoarea inregistreaza cu un acut simt al mondenitatilor, dar si cu ironie, nu doar toate marcile straine patrunse mai mult sau mai putin clandestin in recuzita cotidianului romanesc, ci si toate modalitatile de distractie ale noii generatii de comunisti. Misterioasa Cladire (probabil un minister responsabil cu cultura sau cu propaganda) nu e o tipica fabrica stalinista preocupata permanent de depasirea planului de lucru, ci mai degraba un loc al loisir-ului, in care angajatii sporovaiesc, flirteaza, asculta muzica americana, isi etaleaza tinutele sau participa la party-uri si ceaiuri dansante. De nu un high-life de-a dreptul, macar burghezia incipienta a comunismului, cu aspectul ei glossy, pulseaza in romanul Gabrielei Adamesteanu. Vechile brute propagandistice sunt inlocuite de niste tehnocrati impecabili, costumati office, care presteaza servicii de advertising in favoarea regimului comunist. Sorin Olaru, inocentul amant al Letitiei, e, in viata cealalta din Cladire, nici mai mult nici mai putin decat elegantul secretar cu propaganda, veritabil business-man al ideologiei comuniste, capabil sa citeasca si sa prevada precum un economist la bursa toate mecanismele divinatorii ale regimului: „Un Zeus incult si capricios, pe care slujitorii il servesc, dispretuindu-l si pregatindu-i scenariile de tradare, trimite din Olimpul Comitetului Central semnale contradictorii care ajung pana pe tabla de sah a institutiei. Acolo, inca tanarul sef de sectie este cu ochii in patru sa le recepteze. Cine, in afara de el, ar mai fi capabil sa descifreze sansa lui Titus de viitor director coroborand mica stire din „Scanteia” despre vizita senatorilor americani Mondale si Brooke (…) cu informatia, culeasa intamplator, ca Ghita Dumitru, cumnatul lui Marga, isi cauta un translator de incredere in locul celui propus de Ambasada americana ca sa intovaraseasca doi americani habauci?”.

Daca nimic din atrocitatile unui sistem represiv nu-si face loc in romanul Gabrielei Adamesteanu (perioada e calma, in ciuda catorva coborari ale treptelor liberalizarii), falsele promisiuni de normalitate erodeaza pe nesimtite destinele acestor oameni. Remarcabila e in roman – si intr-adevar, aici, Gabriela Adamesteanu isi probeaza inca o data calitatile de mare prozatoare – trecerea insesizabila de la un provizorat fericit, al increderii si al sperantei (la inceput protagonistii sunt niste oameni proaspat iesiti din adolescenta, usuratici si plini de proiecte de viata) catre un provizorat stagnant, semn al inchistarii si al imbatranirii premature. Tragedia acestei lumi rezida in faptul ca linia despartitoare dintre provizoratul bun si cel rau e invizibila. Aproape nimic notabil nu se petrece in cei douazeci de ani pe care prozatoarea ii contrage intr-o clipa prin prezentul permanent al naratiunii si prin insistenta asupra acelorasi cadre, situatii sau obsesii. Ne dam seama numai la final ca Letitia s-a metamorfozat peste noapte intr-o femeie perfect transparenta, fara secrete, dar si lipsita de sentiment („si-a dat seama ca durerea o lasase, de parca s-ar fi insanatosit, brusc, nu mai simtea decat rosatura cizmei”), iar Sorin, intr-un ridicol „baiat de 40 de ani”.

Raman cu regretul de a nu fi spus mai nimic despre sectiunile pe transversala istoriei cu care Gabriela Adamesteanu ne-a obisnuit deja din romanele anterioare. Specialista in caligrafierea lumilor in palimpsest, prozatoarea nu face doar monografia lumii comuniste, ci descrie destinul involburat al celor doua familii (Branea si Olaru) in timpul ascensiunii legionare si a dictaturii antonesciene. Las cititorului placerea de a descoperi personaje memorabile precum Nelly si Virgil Olaru sau Traian si Caius Branea, care parcurg toate, cu peripetii si talcuri existentiale diferite, traseul accidentat de la can-can-ul politic de salon, asezonat cu sampanie si pricomigdale, la incrustarea ideologiei in propria carne. Cel mai specific roman al prozatoarei, mai libera ca niciodata de a pune in toate ecuatiile posibile individualul si politicul, „Provizorat” probeaza faptul ca Gabriela Adamesteanu s-a intors definitiv la literatura si ca lucreaza in continuare la epopeea tulburatoare a infatisarii „omului subt vremi”.

Sursa: http://revistacultura.ro