Vlad Puescu de la editura Nemira s-a gandit sa ne intrebe“Care este genul tau de suspans?”, iar eu, ca orice copil cuminte, ma conformez si raspund: nu exista un gen al meu de suspans, nu in sensul ca as avea o preferinta absoluta, un anume gen de carti pe care sa le caut si nici in sensul ca ar exista un anume gen de care m-as feri. Orice gen de suspans daca este bine scris, daca are eroi cu care la un anume nivel sa reusesc sa ma identific, daca actiunea curge cat de cat credibil si fara prea evidente contradictii cu ea insasi, fara prea mari contradictii logice cu realitatiile existente in natura sau in firea umana, atunci o citesc cu placere.
Trebuie sa recunosc totusi ca romanele politiste ma cam plictisesc chiar daca sunt foarte bine scrise, aici vina nu apartine insa autorilor, ci mai degraba faptului ca, fiind vorba de literatura politista, avem de-a face mereu cu un criminal si un detectiv si ca intotdeauna omul legii, cel situat pe partea binelui reuseste sa gaseasca, sa demaste, sa aresteze ori sa ucida criminlul. Altfel spus, stiu dinainte care va fi finalul si tot restul devine doar variatie pe tema data. Exista un punct de plecare si un punct final, ambele evidente chiar daca nu sub forma exacta dar cel putin ca trasatura comuna. Cartile seamana intr-un fel cu drumurile, daca este sa le privesc asa atunci romanele politiste parcurg un traseu bine stabilit, cum ar fi un drum facut cu trenul, opriri in anumite statii si sosire intr-o gara. In comparatie cu asta un roman horror, normal, ma refer la unul bine scris, parcurge un drum neumblat, este o calatrie in salbaticie, acolo unde nu exista drumuri, nu exista statii si pana si tovarasii de calatorie pot lipsi. Aici tot ce conteaza este personajul principal, este cel care trebuie sa-si infrunte temerile, daca reusesc sa ma identific cu el atunci stiu ca voi avea parte de o experienta extraordinara pe un drum neumblat.
Daca este sa dau un raspuns la intrebarea „Care este genul tau de suspans?” judecand nu dupa ce-mi spune mintea pe moment ci pe baza faptelor, pe baza celor citite in ultimii cativa ani atunci cu certitudine pe locul intai se claseaza romanele horror, in principal cele in care suspansul se naste pe un fundal sefe. Dar cred ca cel mai usor mod de a vorbi despre preferintele mele este acela de a vorbi chiar despre ce mi-a placut in mod deosebit. Adica un fel de top X unde X va fi orice numar intre unu si cat vreau eu. Nu este neaparat numar intreg, deoarece sunt carti pe care le-as pune in clasament doar cu jumatate de punct pentru ca mi-au placut doar anumite parti.
Sa incep cu inceputul ori in ordine inversa? Sau cel mai bine cu autor plus carte?
Hai s-o fac sistematic. Asta inseamna autori si carti. Sunt cativa, dar dintre toti pe locul intai l-as pune pe Stephen King. Pe vrajitorul nebun al cuvintelor care a a scris Cimitirul animalelor, Orasul Bantuit, Duma Key, Apocalipsa si Mobilul. Normal, ce am insirat aici reprezinta o mica parte atat din ce a scris Stephen King cat si din ce am citit. Imi place tot ce scrie regele pentru ca „ma fascineaza talentul sau unic de a exploata micile fisuri din tesatura realitatii. Pornim mereu cu viata unui om oarecare, intamplari oarecare, locuri oarecare. Pana si gandurile eroilor sunt oarecare, banale, obisnuite, nimic spectaculos. Apoi incep lucrurile sa alunece spre nebunie. Fara sa ne dam seama cand am ajuns acolo ne trezim in plin cosmar, toate care ne inconjoara pot fi obiecte simple sau unelte ale unei fiinte malefice, ale unei fiinte supranaturale ce calca in picioare legile fizice cu aceeasi usurinta cu care ne distruge King linistea si convingerea ca lucrurile prin lume sunt cum noi le-am cunoscut.”
Urmeaza apoi Serge Brussolo cu Doctorul Schelet, Cosmar de Inchiriat, Krucifix, Haita, Labirintul si multe altele. E prea lunga si lista asta cat s-o reproduc in intregime.
E important sa spun despre Serge Brussolo ca la nici un alt scriitor cunoscut prin intermediul operelor sale nu am intalnit o fantezie atat de bogata si totodata o gandire atat de diabolica precum etaleaza el. Acest om este o ciudatenie a naturii, acolo unde unui om obisnuit nici prin cap nu i-ar trece sa emita vreo explicatie alternativa la intamplarile curente, acolo el reuseste sa transforme banalul intr-un veritabil cosmar. Reuseste sa prezinte atat de veridic, cu atata precizie si cu o astfel de bogatie a detaliilor inchipuirile proprii incat ma determina, pe mine cel putin, sa ma intreb daca nu sufera cumva de vreo manie a persecutiei ce si-ar avea radacinile in paranoia ori daca nu cumva este schizofrenic si reuseste sa-si astearna pe hartie halucinatiile. Sunt insa constient ca este cat se poate de intreg la minte, asa ca nu pot decat sa-l admir pentru capacitatea sa extraordinara de a da viata celor mai diabolice si mai terifiante cosmaruri. Nu are talentul scriitoricesc a lui King dar il intrece pe acesta in ceea ce priveste simtul pentru horror.
Pe locul trei vine… nimeni altul decat Dean R. Koontz pentru Masca, Casa tunetului si Ucigasi in numele domnului dar mai ales pentru Salasul Raului in care facem cunostinta cu Candy. Felul in care Dean R. Koontz reuseste sa ne prezinte psihicul unui criminal inzestrat cu puteri supranaturale il transforma intr-un scriitor polivalent al genului horror. El nu ne descrie criminalul asa cum l-am percepe noi, ci asa cum acesta se vede pe sine, ne prezinta gandirea acestuia din interior, logica dupa care actioneaza, motivatiile, temerile si sperantele unei minti dereglate.
Locul patru este ocupat de Ira Levin pentru O zi perfecta, Sliver si inainte de toate pentru Un copil pentru Rosemary, carte in care patrundem in cosmarul unei tinere femei care, in urma unui complot in care inclusiv sotul ei este partas, aduce pe lume Antihristul. Ideea poate ca nu este extraordinara dar abordarea subiectului se face intr-un fel care aminteste foarte mult de Edgar Allan Poe.
Pe locul cinci este o surpriza, o carte scrisa dupa film. Vorbesc despre Allan Dean Foster si Misiune de pedeapsa, Al saptelea pasager e moartea etc.
Pe locul sase se afla un autor care e de fapt trei si a carui carte dupa alte criterii de apreciere decat al suspansului ar sta pe locul intai. Autorul Balaurului cu trei capete se numeste Larry Niven, Jerry Pournelle, Steven Barnes, iar cartea este Mostenirea Heorot. Actiunea este construita bucata cu bucata, situata intr-un loc in care ar putea intradevar sa existe, pentru personaje care ar putea foarte bine sa fie reale si pentru o actiune care reuseste sa-l tina pe om cu sufletul la gura de la inceput pana la sfarsit.
Pe locul opt nu mai vine nimeni anume. Adica vin mai multi, o intreaga lista chiar, fara sa asez pe vreunul mai sus: Simon Spurrier (Cronicile Apocalipsei), John Saul ( Umbra, Creatura, Roiul etc), Whitley Strieber (Zona interzisa), Colin Wilson (Lifeforce), Kyle Sternhagen (Brainjury, Paranoia).
Un ultim argument pentru genul horror, sau o explicatie pentru aceasta preferinta a mea: prefer lucrurile duse pana la capat sau chiar la extrem. Daca vreau sa citesc ceva ce sa ma prinda, sa ma captiveze si chiar sa-mi trezeasca temeri atunci prefer sa fie facut cum se cuvine, sa fiu scuturat bine, nu doar dezmortit ci chiar fript. Nu sa ma intreb „oare cine o fi criminalul?”, ci „oare cati mai mor si in ce fel?” si as fi extrem de fericit daca as da peste un autor care sa ma ingrozeasca in asemeni hal incat sa-mi fie frica sa cobor din pat noaptea pentru a merge pana la baie, sa ma sperie intratat incat sa las lumina aprinsa cand dorm ori sa-mi fie teama sa raman singur.
Sursa: http://nemirabooks.ro
Adauga comentariul tau