Genus irritabile

La 27 iulie 1941, Mihail Sebastian, de la moartea căruia s-au împlinit 70 de ani, nota în „Jurnalul” său editat pentru prima oară în 1996, când foarte puțini mai sperau să fie recuperat, la Humanitas: „Am citit ieri în corecturi (date de Rosetti) pagina dedicată mie în „Istoria literaturii” a lui Călinescu. E probabil cel mai sever lucru ce s-a scris împotriva mea. Nici un talent artistic, nici o aptitudine de scriitor. Cu prima observație începe, cu ultima termină. Am fost agasat, dar nu mai mult. E plictisitor să se afle o asemenea pagină într-o istorie literară, care prin caracterul ei monumental este un fapt irevocabil. O asemenea carte de 1.000 de pagini in quarto se scrie odată la 30-40 de ani. Trebuie deci să așteptăm patru decenii pentru ca să obținem o rectificare”.

Cum se vede, Mihail Sebastian era mult prea optimist în estimarea sa, crezând că este nevoie de numai patru decenii pentru a mai apărea o asemenea operă. Alexandru Piru afirma că o carte precum „Istoria lui Călinescu” se scrie o singură dată într-o cultură. Deși de înțeles, supărarea lui Mihail Sebastian era totuși excesivă. La urma urmei, care scriitor s-a declarat vreodată pe deplin mulțumit de modul cum este tratat de critica literară?! Un complex al genialității, nu întotdeauna nociv, ba uneori chiar fecund, îl are, mai accentuat sau mai difuz, orice creator. În definitiv, Sebastian credea – dincolo de fireștile îndoieli, temeri, crize de orgoliu, scepticisme și nereușite – în steaua lui de scriitor. Avea toate motivele să creadă, căci – fără a fi un mare scriitor – este unul important în literatura noastră. Dar să vedem ce l-a nemulțumit pe autorul „Jocului de-a vacanța”, aflat atunci la vârsta de nici 33 de ani.

Prima propoziție la care face referire directă e aceasta: „Foarte înrudit cu Mircea Eliade este Mihail Sebastian (Josef Hechter), elev și el al lui Nae Ionescu”. Așadar, o situare mai mult decât onorantă. Mai departe, Călinescu îl caracterizează pe Sebastian ca fiind „…adept al lui Descartes, ținând la lucrurile clare și distincte și aplicând acest cartesianism mai ales în câmpul senzațiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat, cu realități de geometru. Neputându-și îngădui decât o singură experiență, aceea a rasei sale, scriitorul se refugiază în analiză și însemnările sale erotice sunt mai mult stendhaliene decât gidiene. Talentul artistic pare a lipsi, totuși ca prozator scriitorul posedă o ritmică vie și o frază fin echivocă, de o maliție imperceptibilă.

Autorul e încă prea tânăr spre a i se determina personalitatea”. O observație, aceasta din urmă, ce se impunea și care, chiar dacă nu ameliorează aserțiunea privind părelnica lipsă a talentului artistic, sugerează posibilitatea unei evoluții ce va face posibilă o reevaluare critică. Mult prea severă, cu termenul lui Sebastian, mi se pare însă aprecierea finală: „Ultimul roman, Accidentul, abstract, fără situare geografică (autorul n-are nici acum însușiri de scriitor), pare (din nou pare! - subl. mea) a infirma vocația de romancier”.

Pusă sub semnul îndoielii de Călinescu, „vocația de romancier” se va dovedi a fi una reală. Înclinat nu o dată spre autovictimizare, Sebastian vede în propozițiile lui G. Călinescu nu atât o nedreptate, cât o persecuție, uitând că însuși faptul de „a intra” – și încă rezervându-i-se un spațiu considerabil – într-o „Istorie a literaturii” de anvergura celei călinesciene însemna o recunoaștere deloc neglijabilă. Apoi, el era un autor care avea să rămână în istoria literară în primul rând ca dramaturg, ipostază la care Călinescu nu se referă în capitolul pe care i-l consacră. De notat însă că evoluția și posteritatea lui Sebastian nu l-au infirmat în mod radical pe genialul critic. Așa cum, de pildă, s-au petrecut lucrurile cu Bacovia pe care Călinescu l-a „țintuit” în faimoasa formulă: un mare poet minor. Marii critici, atunci când greșesc, greșesc enorm.

Uităm oare că E. Lovinescu previziona că, după 50 de ani, opera lui Ion Luca Caragiale va deveni un simplu document de epocă apusă, va muri odată cu lumea care a nutrit-o?! Posteritatea lui Caragiale l-a contrazis fără drept de apel și îl contrazice mereu pe măsura trecerii timpului. Caragiale este mai actual ca oricând și nu doar în spațiul românesc. În fine, Bacovia avea să fie recunoscut ca unul dintre cei mai importanți poeți moderni ai secolului XX, perceput și receptat ca atare de strălucita generație a lui Nichita Stănescu, și singurul, după Eminescu, care a creat un curent: bacovianismul. Dar marii critici sunt mari chiar și atunci când se înșeală.