Helene şi Bertold în Chausestrasse

Helene Weigel şi Bertold Brecht erau împreună în Chausestrasse 125. Ajunseră, în sfârşit, la un liman de linişte. Agitaţia oraşului părea îndepărtată, deşi centrul şi freamătul din Friederichstrasse se găseau doar la câţiva paşi. Copacii umbreau odaia de lucru în ceasurile prea însorite ca şi acasă pe timpuri, la Augsburg. De pe geam Brecht vedea mormântul lui Hegel din cimitirul Hughenoţilor. Când singurătatea îl copleşea, căci se simţea tot mai singur acum la bătrâneţe, ieşea să se plimbe în cimitir sau se ducea la Berliner Ensemble, pe care el şi Helene îl creaseră. „Dimineaţa când mă scol, cine este aici? Eu. Când îmi beau ceaiul, cine şade aici? Eu. Când cobor să mă plimb puţin? pe stradă, cine merge? Eu. Când urc din nou sus, cine este iar aici ? Eu. Atunci mă duc mai bine la Berliner Ensemble”. Cu Helene se întâlnea şi discuta mai mult la teatru decât acasă. Cum se petrece la bătrâneţe se separaseră. Fiecare cu dormitorul lui, cu tabieturile sale, cu tristeţile fără leac ale amurgului.

În mansarda din Spichernstrasse, unde locuise mai-nainte, parcă nu intrai într-o casă de om. Dincolo de uşa mare şi grea de la capătul coridorului, pătrundeai într-un atelier mai degrabă. Era atelierul meşterului faur. Oameni feluriţi, chinuiţi de demonul creaţiei mişunau în jurul tânărului Faust, îmbrăcat în salopetă ca un muncitor din port. Mirosea a idei, scăpărau, ciocnindu-se, caractere. În locuinţa din Chausestrasse funcţionase o manufactură de multiplicat cărţi. Prin intervenţia lui Bertold Brecht şi a Helenei Weigel dispăruse ca şi cum n-ar fi fost vreodată aerul şi izul de fabrică. Odăile locuite de Brecht îşi păstraseră însă o anume severitate, care acum, când Brecht nu mai trăieşte şi harababura manuscriselor şi cărţilor, ce acopereau cândva podelele din scândură, e numai poveste, pare şi mai pregnantă.

Încăperile în care Brecht a locuit în ultima parte a vieţi sunt aidoma existenţei sale. Simple, fără lucruri de prisos. Albul pereţilor e cel al chiliilor mănăstireşti. Jocurile de alb şi de negru, înveselite de stampele japoneze şi chinezeşti, fructele unor spiritualităţi, care l-au fascinat de-a dreptul şi din care a desprins învăţături de preţ pentru teatrul său, conferă un aer nonconformist. Între aceste culori a pendulat viaţa lui Brecht. E albul pereţilor, al aşternutului, negrul bibliotecii cu cele 3500 de volume, veiozei de la capătul patului, crivatului de fier, candelabrului aşezat excentric, mobilei, este albeaţa murdară şi metalică a scrumierelor ca nişte gamele de soldat de pe front, împerechindu-se cu negrul lucios al maşinii de scris. Bătrâna maşină, pe care Brecht a dus-o ca pe o raniţa în spinare pe drumul exilului său, e neclintită la locul ei. Scriitorul obişnuia să scrie direct la maşină şi să citească tare cu glasul încordat ca o parâmă, să simtă imediat unde ceva nu merge, şchioapă, e anapoda. Credincioasa maşină a fost practic scoasă din uz în ultimii ani ai vieţii. Aici, în Chausestrasse, Brecht aproape că n-a mai scris nimic nou, în afară de câteva poezii şi mai multe pagini din „Memorii”.

În rest a revăzut texte mai vechi. Energiile le cheltuia pe scenă. Lucra cot la cot cu actorii de la Berliner Ensemble. Acolo i se vestise şi sfârşitul. Gheara morţii i se înfipsese în inimă chiar pe scenă. Ca şi Mutter Courage, îngenunchease, însă nu căzuse, deşi poate acesta ar fi fost locul cel mai potrivit al trecerii. Viaţa se scursese picătură cu picătură sub magica cupolă a scenei. Fusese biserica lui. Şi el-un pustnic credincios peste măsură. Dar nu resemnat, ci luptător. Nu se ruga, dimpotrivă se războia până şi cu Dumnezeu pentru adevărul şi crezul său artistic. Suliţa care-l fulgerase îi luase puterea omului de baricadă. Ce rost mai avea să mai trăiască? Să moară prăbuşit pe scenă? Cu nici un chip. Niciodată. Îşi încordase voinţa, rezistase şi ajunsese în patul ca de spital sau de celulă din dormitorul de Chausestrasse. De la fereastra odăiţei mai putea vedea cenuşia piatră funerară de pe mormântul lui Hegel, care îl obsedase atâta vreme. Urma să plece lângă acesta şi asta îl mângâia cât de cât. Mirosul florilor de castani, copacii care creşteau parcă din piatră şi urcau cu crengile lor până la fereastră îi alinau suferinţa. 12 august 1956. Bertold Brecht încetează din viaţă ca urmare a unui neiertător infarct. Se născuse la 10 august 1898, cum menţionează Romul Muntean în monografia apărută în 1966, la Augsburg, „în casa „Auf dem Rain”, de unde avea să contemple mai târziu aleea cu castani masivi, ce se întindea de-a lungul vechiului şanţ de apărare a oraşului, resturile izolate ale unui meterez din vechiul burg german şi lebedele diafane înotând în apa unui iaz din apropiere”.