Ibrăileanu, un cumpănit ardent

Ne aflăm în a 80-a primăvară de la moartea lui Garabet Ibrăileanu şi în 145-a de la naşterea sa. E. Lovinescu mărturisea că este critic, nimic mai mult, dar nici mai puţin. Ar fi putut spune despre sine acelaşi lucru adversarul său de la Iaşi, cel pe care Călinescu l-a supranumit „Taine al nostru”?! E şi el critic, un mare critic, şi încă unul de direcţie, despre care Mihai Ralea afirma că a avut un rol comparabil doar cu cel al lui Maiorescu. A scris studii şi eseuri care au devenit clasice. Dar a fost şi este mult mai mult decât critic. A condus timp de 27 de ani „Viaţa Românească”, revistă căreia, zice Călinescu, i-a stabilit o doctrină pe care „a dezvoltat-o până la proporţiile unui sistem de estetică”. Ca teoretician şi sociolog al culturii ocupă un loc de prim plan în istoria ideilor şi gândirii româneşti. Eseul „Spiritul critic în cultura românească”, deşi fatalmente datat, nu şi-a pierdut cu totul valabilitatea, iar din unele puncte de vedere este de o frapantă actualitate. În ce priveşte stilul, şi-a păstrat o remarcabilă prospeţime în comparaţie cu alte scrieri similare. În a sa „Istorie critică..”, Nicolae Manolescu observă bine: „Atât Istoria civilizaţiei a lui Lovinescu, cât şi studiile lui Zeletin, Motru şi ale celorlalţi par, pe lângă Spiritul critic, lovite de somnolenţă ideatică şi stilistică”. Apoi, marele critic a fost şi un inegalabil şi fascinant profesor, potrivit mărturiilor tuturor celor ce au avut norocul să-i fie studenţi sau colaboratori la Universitatea din Iaşi. Ibrăileanu a reprezentat tipul magistrului în sensul cel mai deplin al cuvântului: magistrul a zeci de promoţii de studenţi şi a trei generaţii de scriitori.

Stilul lui Ibrăileanu – scrie Eugen Simion în eseul introductiv la ediţia critică apărută nu demult în colecţia Opere fundamentale şi coordonată de eminentul cercetător şi istoric literar ieşean Victor Durnea – „este lipsit de frumuseţe (în înţeles literar), nu însă şi de fineţe, care-i vine din însăşi calitatea observaţiei”. Frumuseţea stilului lui Ibrăileanu vine, cred, şi din fervoarea ideatică, din enorma capacitate de a trăi şi a iubi opera literară şi opera de artă în general, cu alte cuvinte din implicarea sa sufletească, cu atât mai remarcabilă la un cumpănit ca el, cum îl caracterizează Eugen Simion. Un cumpănit ardent, aş spune. Ceea ce dă o strălucire şi o vibraţie aparte discursului său. Ibrăileanu poate fi uneori prea „obiectiv”, prea „ştiinţific”, a şi preconizat aşa numita „critică ştiinţifică”, dar niciodată placid, niciodată, cu vorbele lui Manolescu, plictisitor ideatic şi stilistic.

Autorul amintitului eseu introductiv al ediţiei critice de care dispunem acum subliniază că Ibrăileanu este un redutabil critic de proză şi un moralist în linia marilor moralişti francezi şi a marilor scriitori ruşi. Avem de-a face, mai spune Eugen Simion, cu un spirit complex, unul al contrastelor. În fine, mentorul „Vieţii Româneşti” e un tradiţionalist capabil de o nebănuită deschidere spre modernitate şi nu „un rătăcit” în epoca lui Proust. Este, aş remarca, fără a mă juca cu cuvintele, un modernist care însă nu-şi reneagă tradiţionalismul, ci, aşa cum e şi firesc, şi-l asumă. Criticul „chirurg” şi cititorul de mare performanţă Ibrăileanu, căruia Valeriu Cristea i-a schiţat un portret de neuitat în amplul său eseu consacrat spaţiului lecturii şi celor o mie şi unul de spaţii ale literaturii, se lasă contaminat spiritual, afectiv, de operă şi de lumea ei. Cine i-a citit antologicul eseu despre tipologiile lui Caragiale nu poate să nu fie tulburat de această intervenţie a vocii naratorului critic, cum o numeşte Eugen Simion: „Iubite maestre, primeşte sentimentele de admiraţie şi de recunoştinţă ale unui om din generaţia care te-a priceput şi te-a iubit mai mult, pe care l-ai făcut de atâtea ori fericit, din liceu, când te cetea pe furiş la spatele colegului Balaban, şi până azi, când opera d-tale, pe lângă acel râs al inteligenţei, care e supremul bine, îi provoacă şi un sentiment de melancolie pentru contemporanii săi – ai noştri -, Rică, Nae, Chiriac şi ceilalţi. Au fost atât de vii pentru mine, că-mi închipui c-au îmbătrânit şi ei”.

Marcat fatalmente de spiritul secolului XIX, Ibrăileanu, acest învingător smerit, cum îmi apare dintr-o fotografie ce o am în faţă, dispune de o excepţională intuiţie care, cu expresia plastică a lui Eugen Simion, îi permite „să sară dincolo de umbra obsesiilor sale”. Criticul de la faimoasa „Viaţa Românească” nu putea rămâne prizonierul unui timp, al unui curent şi cu atât mai puţin prizonierul unei mode. Spirit contradictoriu, unele aprecieri ale sale pot fi nedrepte sau greşite. Că nu-i place, de pildă, poezia lui Macedonski întrucât ar fi, zice el, lipsită de realism (?!) nu e numai o chestiune de gust. Sau, deşi preocupat mereu de adevăr şi de respectarea lui, istoricul şi sociologul culturii care relevă rolul capital al lui Gheorghe Asachi privind deschiderea noastră culturală, nu-l evidenţiază şi pe cel al lui Heliade Rădulescu. În fine, pentru a mai da un exemplu, faptul că repudiază romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu este, cel puţin la prima vedere, de neînţeles. De neînţeles, dar explicabil totuşi, dacă ţinem seama de structura spirituală a criticului şi moralistului, de concepţia sa estetică. Numai că intuiţia, inteligenţa critică, sensibilitatea lui Ibrăileanu îşi spun până la urmă cuvântul. O atestă cu asupra de măsură binecunoscutul eseu „Creaţie şi analiză” ce face dovada unui gust de o rară fineţe şi a unei cunoaşteri profunde a romanului european. O scriere prin care tradiţionalistul Ibrăileanu se racordează şi, din anumite puncte de vedere, chiar îşi depăşeşte epoca. Analizează cu un ochi de mare expert 22 de prozatori şi distinge ferm între proza analitică şi proza de creaţie. Punctul forte al antologicului eseu este analiza lui Proust. O analiză, scrie Eugen Simion: „excelentă, cea dintâi în critica românească de asemenea proporţii şi cu atâta pricepere. În genere, insistenţa pe care el o pune în favoarea prozei de analiză este salutară şi protocronică în literatura română”.
Va urma
Sursa foto: www.wikipedia.ro