Iluzia anticomunismului/ review de L. Ghiman

Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Siulea şi Ovidiu Ţichindeleanu (Coord.), Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismaneanu, Cartier, 2008

 

 

In ciuda titlului inselator, invitand la activarea unor prejudecati facile, Iluzia anticomunismului se dovedeste a fi o carte interesanta din mai multe puncte de vedere. A le trece in revista pe toate ar depasi spatiul acordat indeobste unei recenzii si ar frustra cititorul de placerea de a alege s-o citeasca conform propriului sau interes. De aceea, recenzentul va fi iertat daca, in cele ce urmeaza, va tine in rezerva multe observatii cu privire la liniile de dezvoltare posibila a ideilor, criticilor si opiniilor formulate in volum si va proceda la o evaluare limitata, pentru uzul unei singure sub-categorii a publicului: anume tocmai cea care pare a fi cel mai putin interesata de aceasta aparitie, cea care va fi tentata sa o respinga de la simpla citire a titlului.

 

Pe scurt, se incearca aici o descriere a foloaselor pe care le pot trage din aceasta lucrare „anticomunistii” – daca ar avea bunavointa sa o trateze ca pe o lectura posibila. Caci Iluzia anticomunismului poate fi considerata, fara exagerare, drept un bun indicator de parcurs al eforturilor anticomunismului romanesc post-decembrist.

 

Sa observam, mai intai, ca Iluzia anticomunismului este un volum pe masura Raportului Tismaneanu – nu in sensul ca l-ar putea eventual inlocui, nici in acela ca ar avea aceeasi anvergura, rol, ori cuprindere, ci prin aceea ca, dovedind la randu-i plusuri si minusuri, se angajeaza la un nivel de abordare critica a acestuia cu totul stimabil si de luat in seama intr-o dezbatere serioasa si informata In afara unor derapaje de la continenta academica (nu mai numeroase decat in alte lucrari) si a catorva salturi discutabile la evaluari sau judecati, se distinge efortul de angajare al tuturor contribuitorilor intr-un demers critic menit nu sa distruga, ci sa vada in miezul si in continutul „Raportului de condamnare a dictaturii comuniste”. Astfel, in pofida acuzelor pausale si pripite ale unora , lectura articolelor demonstreaza mai degraba decat infirma necesitatea Raportului, si ii confirma autoritatea de principiu, cel putin in calitatea de text sursa pe care se bazeaza analizele autorilor. Apoi, cu toate eforturile, nu am reusit sa gasesc nici o umbra de negationism, nici o pata de relativizare sau de negociere a concluziilor Raportului – fiind dimpotriva prezenta in mai multe locuri nemultumirea ca acesta n-a mers inca mai departe in denuntarea crimelor regimului comunist sau a efectelor sale, ori ca n-a fost suficient de precis in afirmatii pe cat ar fi solicitat-o mandatul.

 

Utilitatea volumului e conferita nu doar de mentinerea in actualitatea culturala a problemei specifice Raportului, la doi ani dupa oficializarea acestuia, ci si de evidenta, demonstrata de pertinenta a numeroase indoieli sau argumente formulate de contribuitori, ca, desi intitulat „final”, Raportul nu poate fi, in forma si continutul capatate, decat finit, si, deci, pasibil de a fi completat, adnotat, sau, cel putin, comentat. E limpede ca sustinerea caracterului definitiv si inviolabil al Raportului ar pagubi eforturilor de intelegere a ceea ce a fost perioada comunista, putand duce, la extrem, la o nedorita „clasare” a problemei comunismului in spatiul public. Nimic nu e mai periculos decat neutralizarea ca „istorie” (fie ca simplu element al folclorului urban (Ovidiu Tichindeleanu), fie ca pura intreprindere stiintifica) a perioadei comuniste in conditiile cultural-politice actuale ale tarii si tinand cont de faptul ca imprescriptibilitatea crimelor impotriva umanitatii ale regimului comunist ar solicita, alaturi de pastrarea memoriei victimelor, si exigenta morala a vigilentei. Asupra acestui punct, tinand deja de lucrurile de la sine intelese, insista mai multi contribuitori: Alex Cistelecan indica pericolul (sau, poate mai bine: ridicolul) suprapunerii registrelor adevarului si puterii politice, care ar genera o legitimare circular-sofistica a caracterului indiscutabil a Raportului sub toate aspectele sale; Daniel Barbu, Andrei State si, din nou, Alex. Cistelecan avertizeaza asupra toxicitatii retoricii definitivului administrata in doze masive; iar Costi Rogozanu, Ciprian Siulea sau Ovidiu Tichindeleanu deplang strategia indoielnica a dlui Tismaneanu de a-si asuma rolul de „antioxidant ideologic” si, respectiv, de a privilegia sistematic rafuielile cu indivizi complet lipsiti de credibilitate in defavoarea dialogului cu cei care au formulat, de la aparitia Raportului, critici sau obiectii pertinente. „Logica bipolara” pe care numerosi contribuitori o stravad atat in Raport cat si in promovarea si apararea sa publica nu poate insa justifica nici macar cu scuza cauzei nobile a unui militantism autentic copilaria de a crede ca o critica inseamna un atac la persoana (sau, chiar mai rau, negationism) si viceversa. In orice caz, suspiciunea ca dl. Tismaneanu ar avea in vedere Raportul ca pe unica grila de repozitionare normativa in Romania post-comunista  nu face decat sa reactioneze la fanatismul multora, care transforma un document (chiar daca foarte important), intr-un pat al lui Procust. Iar daca aceasta suspiciune nu e indreptatita, dl. Tismaneanu are, si de acum inainte, ocazia sa o infirme prin maniera sa de a apara Raportul.

 

In orice caz, avertizarea emisa de Adam Michnick (de care aduce aminte Ciprian Siulea) asupra „riscului ca anticomunismul de dinainte de 1989 sa se transforme intr-o noua gandire unica”, in „absolutism moral” (Iluziile anticomunismului, p. 236) ramane una de baza pentru orice tranzitie de la un sistem comunist la societatea bazata pe pluralitatea opiniei

 

O alta deturnare posibila a etichetei „final” asupra careia suntem pusi in garda este exculparea societatii romanesti actuale, ca si cum Raportul ar fi, de fapt, „finalitatea” (deja bifata, asadar) a procesului de decomunizare. In aceeasi directie poate fi condusa si caracterizarea comunismului drept complet „strain” de Romania sau drept ceva „impus” – afirmatii prezente suficient de des in Raport ca sa-l determine pe Daniel Barbu sa procedeze in replica la schitarea unei „istorii naturale a comunismului romanesc”, care urmareste identificarea acelor trasaturi „autohtone” ale regimului comunist ce ne mentin inca in post-comunism: caracterul participativ al dictaturii comuniste si „comunismul ca hobby”, formulari alegorice sau amar-ironice pe care spatiul nu ne ingaduie aici sa le reluam. In jurul unei evaluari asemanatoare se constituie si excursul lui Dan Ungureanu, care subliniaza esecul Raportului de a indica specificitatea „comunismului valah”.

 

Iluzia anticomunismului ar putea fi, dintr-o astfel de perspectiva pe care ne ingaduim s-o regasim in lucrarea omonima, aceea de a se crede prea repede la sfarsitul unui drum. Insa Raportul Tismaneanu nu e statia finala la care se coboara din trenul groazei. Aceasta ar fi invatatura care se poate trage din multe pagini ale acestui volum, in care autori catalogati naiv ca fiind „de stanga” se dovedesc mai vigilenti fata de comunism decat multi dintre auto-declaratii anticomunisti.

 

---