În preajma Setubalului

Suim pe coline, spre Palmela, aşezare vestită pentru cetatea maură, aşezată pe una din căpăţânile de cretă din preajma Setubalului. Pământul e uscat, o vatră de cuptor, postav cafeniu-roşcat, peticit ici-colo eu negru sau bronz înverzit. Peste acest sol arid, vestimentaţie luxuriantă - palmieri, pini de un verde lichid, măslini lucind ca pletele indienilor. Palmela. Case adunate, o turmă adăstând în amiază. Clădiri vopsite galben, galben de policandru şi acoperişuri din ţiglă sângerie, culori care ard sub răsufletul uscat, astmatic al vântului. Urcăm în cetate, în cetatea care domină princiar împrejurimile. Undeva la orizont se bănuieşte, ca o colonie de corali, Lisabona. Oceanul, o pânză de in întinsă la nesfârşit. Jur împrejur dealuri, dealuri secţionate de nervuri. Pământ, stofă roasă la purtare, cu podoabe de vegetaţie exotică. Parcă suntem în înalturi şi ne cuprinde sentimentul invincibilităţii, beţie care, de bună seamă, i-a stăpânit pe mulţi din cei care au vieţuit în cetate. Coborâm între ziduri. Trecem prin bisericile pustii, unde scheaună trist vântoasa de decembrie. Mă simt într-un cimitir al unor oameni de demult, pe care nu i-am ştiut la chip. Pe spinările de deal, în bătaia vânturilor, morile. Unele dintre ele şi-au încetat existenţa şi mai stăruie doar ca nişte schelete din alte vremuri.

Pe unul din povârnişurile din preajma cetăţii de la Sesimbra, o moară de vânt flendureşte cu aripile de coleoptere uriaşe — aerul nisipos de decembrie. Deşi e sărbătoare, aici se râşneşte făină. Ne căţărăm — agăţându-ne în van de smocuri uscate, presate parcă între coperţi de ierbar. Cu chiu cu vai ajungem lângă budana spoită alb, albul acela al pictorilor de biserici. Vântul umblă şui în pânzele prinse-n prăjini de lemn. Sunetul intră-n noi şi vibrăm ca o frunză de palmier uscat. Mă furişez spre intrarea cât o firidă, ca atunci, într-o duminică, când ne-am cocoţat pe ferestrele clopotniţei de la noi din sat şi am furat ciocănelele de lemn, lăsându-1 fără unelte pe clopotarul spân şi afurisit, care ne cotonogea cu ce găsea la îndemână dacă îndrăzneam să ne suim după el. Pe lângă noi se prăvălesc prăjinile de lemn, lovind ca nişte lopeţi — aerul. Ceva încearcă să ne urnească din pământ şi ne lipim tot mai mult unul de altul.

Înăuntru e strâmt. Un ţăran bătrân stă aplecat peste uriaşe tingiri cu grâu. Arată chiar mai vârstnic decât mi s-a părut întâi. E îmbrăcat în şiac aspru şi poartă o căciulă împletită din lână. A ridicat puţin capul, chipul a străluminat câteva clipe şi apoi a uitat de noi ca şi cum n-am fi fost pe acolo. Pe uluc cade o funie albă de făină de grâu. Vreau să-l întreb cum se face că lucrează tocmai azi când e mare sărbătoare la catolici. Don Fernando, omul cel vesel, parcă mi-a desluşit gândul.

- Vântul nu are sărbători.

Bătrânul pare să nu mai audă, să nu mai vadă. Săvârşeşte un ritual, făcând grâul făină, galbenul solar – alb de întinderi polare.

Ritual şi sărbătoare. Măciniş de vânt pe un povârniş din Sesimbra.