Îndelungă-răbdarea

 La enumerarea roadelor Duhului Sfânt în Epistola sa către galateni, Apostolul Pavel face referire la îndelungă-răbdare, iar nu la răbdarea „simplă”. El vorbeşte şi despre răbdare, în multe alte locuri ale scrierilor sale. Deducem, astfel, că răbdarea este ceva, iar îndelungă-răbdarea este altceva.

Răbdare are tot omul, fie de voie, fie de nevoie. Căci pe această lume nimic nu este exact cum ne-ar conveni, „pica bine” fiecăruia dintre noi şi tuturor laolaltă. Ca atare, răbdăm, cu toţii, câte ceva. Este independent de noi faptul că răbdăm, dar este dependent de noi modul cum răbdăm. Unii sunt discreţi în răbdarea lor, şi-o asumă cu stăpânire de sine; alţii sunt foarte gălăgioşi, mereu revoltaţi şi implicit obositori. Aceasta este una dintre marile diferenţe dintre a fi civilizat şi a fi necivilizat, sau cam primitiv în comportament. De aceea ne plac tuturor societăţile civilizate. Fiindcă acolo eşti educat şi/sau forţat la răbdare decentă, în respect pentru celălalt.

Îndelungă-răbdarea nu este un „dat” al acestei lumi, ci un rezultat al „muncii” omului cu sine, în cooperare cu Dumnezeu. Ea este rod al Duhului Sfânt în om. Pe rădăcinile sănătoase ale răbdării decente în toate ale vieţii odrăslesc, din darul Duhului şi hrana multor osteneli personale, tulpini care cresc, înfloresc, rodesc. Îndelungă-răbdarea este rodul crescut din rădăcinile civilizatei răbdări; însă civilizata răbdare nu aduce rodul îndelungii-răbdări fără conlucrarea conştientă a omului cu Harul lui Dumnezeu. Este posibil să fii un om decent răbdător, dar să nu ai darul îndelungii-răbdări. Ce are superior îndelungă-răbdarea faţă de răbdare? Dragostea care o învăluie. Tot Apostolul Pavel lămureşte: „Dragostea îndelung rabdă” (I Corinteni 13,4). Neînvăluită în dragostea de Dumnezeu şi de semeni, răbdarea poate fi o virtute, dar este egoistă, searbădă şi fragilă. Este, cu certitudine utilă, dar fără perspective largi şi durabile. Ca lumina artificială în comparaţie cu lumina Soarelui. Răbdarea fără dragoste se poate relativ uşor clătina, poate deveni frustrare, răbufnire, ori chiar răzbunare; îndelungă-răbdarea, hrănindu-se din Duhul lui Dumnezeu, este durabilă, mereu ascendentă, nesfârşită.

Răbdarea este un lucru inerent acestei vieţi, de noi depinde doar cum alegem a ne-o asuma: acceptabil sau deplorabil. Îndelungă-răbdarea este rodul răbdării asumate demn, decent, udată cu lacrimi şi suferinţe, şi încălzită de Duhul Sfânt, până când ajunge la Cer. Semnul rodului îndelungii-răbdări în om este bucuria, seninătatea sa. „Cel ce rabdă îndelung, totdeauna este vesel şi bucuros”, spunea Sfântul Efrem Sirul, în secolul al IV-lea.