Ioan Lacusta, Replace all (Colcaiala)/ review de Daniel Cristea-Enache

Ioan Lacusta, Replace all (Colcaiala), postfata de Bogdan-Alexandru Stanescu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 316 pagini

Dupa frica pe care, inainte de Revolutie, securistul şi politrucul o raspandeau asupra comunitatii, observ la prozatorii noştri, in vremea din urma, o veritabila fascinatie pentru personajele respective, trase din istorie in fictiune.

Fantoma din moara, romanul Doinei Ruşti, interfera planul realist cu cel fantastic, conturand un profil aproape demonic al Securistului (cu majuscula), supravietuitor şi manipulator al unor bune decenii din viata unor Comoşteni rurali. Cu Replace all (Colcaiala), ultimul roman al regretatului Ioan Lacusta, ne deplasam din Comoşteni in Soptireanca, pentru a contempla un alt erou al timpurilor noastre, mai vechi şi mai noi: pe octogenarul general Goncea, ctitor de Biserica, de Biblioteca, finantator al Asociatiei de persecutati politic, proprietar peste o bucata din padurea Obancea, peste o vila cat un palat, peste o sumedenie de afaceri ştiute şi neştiute şi – lucrul cel mai important – peste dosarele in care sunt inchise şi puse la pastrare biografiile tuturor celorlalti.

„Autorul nu este Dumnezeu, ci un securist”, sintetiza inspirat Doris Mironescu, intr-o cronica recenta la Fantoma din moara. Romancierul omnipotent şi naratorul ubicuu din realismul canonic sunt deposedati, şi in paginile dense ale lui Ioan Lacusta, de atributele lor traditionale: „nationalizate” cumva şi preluate, pentru a fi utilizate, de catre bravi tovaraşi de hartie. Lupta de clasa din anii ‘50, lupta pentru idealurile Cauzei (o abstractiune ideologica) se transforma treptat, la aceşti factori de raspundere organizati piramidal, intr-un razboi de lunga durata dus pentru propriile beneficii. Iar privilegiile lor sociale se convertesc narativ. Personajul ticalos avanseaza spre centrul Istoriei, ca şi al fictiunii, ocupandu-l, ajungand protagonist şi regizor, narator şi instanta creditabila. Singura instanta creditabila…

Goncea nu este, ci devine demiurgul rau al acestui roman colcaitor. Are din tinerete un dinte impotriva preotimii şi placerea sa maxima este sa comande asupra cate unui popa infricoşat, cu spatele curbat in fata autoritatii lumeşti. Concurenta dintre dosar şi ceaslov, o vede şi o tranşeaza repede, in favoarea lui, bucurandu-se in avans de preluarea intregii turme de credincioşi. Totul se discuta, se analizeaza, se judeca şi se impune in sfera fortei, de unde morala a fost evacuata. Iar odata instapanit in varful piramidei, Securistul are ambitia nebuneasca de a remodela nu numai societatea romaneasca, ci şi natura umana. Impreuna, ele trebuie sa-l serveasca.

Din acest punct al puterii absolute curg in jos, in toate directiile posibile, fire ce formeaza o textura indestructibila. Ochiurile plasei sunt atat de mici, incat e imposibil ca existenta unui ins, a oricarui membru al comunitatii, sa nu se fi intersectat, intr-un punct delicat, cu paienjenişul autoritatii. Goncea ii are pe toti la mana fiindca le cunoaşte in amanunt obligatiile şi interesele personale, petele pe care ei se straduiesc sa şi le ascunda, spaimele bine intretinute de noi, ba chiar şi ticaloşiile pe care victimele noastre au ajuns sa le faca mai intai din frica; şi le-au continuat apoi productiv, din placerea şi profitul exercitiului. Intr-un mod figurat, toate personajele din Replace all sunt varietati şi virtualitati ale Securistului Prim: secvente mai palide şi unitati dintr-un complex uman diavolesc.

Ioan Lacusta alterneaza aceasta reprezentare geometrica a realitatii sociale inconjuratoare cu o alta sensibil diferita, abundenta şi minutioasa, realist-satirica. Replace all şi Colcaiala, titlul şi subtitlul  cartii sale, pot fi intelese ca metafore structurante ale romanului, dar şi ca doua moduri distincte de a-l face sa avanseze şi sa capete volum. Pe de o parte vedem schema marii permutari, algoritmul „Revolutiei de la Judeteana” (copie in mic a „Revolutiei de la Bucureşti”), programul de operare şi transfer de gestiune a unei epoci intregi. Aşa cum, in programul Windows, acelaşi cuvant de zece ori repetat intr-un text poate fi inlocuit simultan, in toate pozitiile, printr-un altul considerat mai oportun, tot astfel, in lumea autohtona figurata de Ioan Lacusta, un personaj poate deveni, peste noapte, din activist, disident, din ateu agramat, ctitor de biserici şi proteguitor al artelor; din exponent al lumii vechi, piesa indispensabila a timpurilor noi.

Goncea intra in „textul” democratiei cu uşurinta cu care facea şi desfacea totul, in gazeta de perete a regimului defunct. Substituirea din roman are exact nefirescul devenit firesc la care am asistat şi de care ne-am impregnat in cele aproape doua decenii scurse de la Revolutie. Douazeci de ani dupa 1989, mai nimic nu mişca fara voia, consimtamantul, dispozitia, dispozitivul lor, al foştilor securişti deveniti – prin replace all – faruri ale democratiei şi cooperarii euroatlantice. Bineinteles, Goncea ii arata burduhanosului prozator Burtancureanu, care ii scrie biografia romantata, cum trebuie puse accentele: „«Noi, continua Goncea, am facut etapa istorica toata. Cincizeci de ani batuti pe muchie! Ce romantism şi idealism mai mare vrei?! Iar acum, daca a fost sa incheiem etapa istorica şi s-o predam, ca aşa-i la dialectica, nu tot noi trebuie sa avem grija cui şi cum s-o predam?!»” (p. 239); „– Adevarul, nene, te face sarac, calic, nu-ti da nimic. Cum e cu aştia de la gazete, care o tot fredoneaza cu adevarul despre Revolutia de la Judeteana. Au prins vreun fir? Stie ei ce e aia permutare? Predare, cu inventarul complet? A inteles careva ce mare taina e acolo, la chestia aia, Replace all? N-a inteles, dar se baga toti la fantezie şi frecare de talente, cu muci şi clabuci, adica vezi bine, noi facem dreptate şi cautam adevarul pana-n panzele albe! Dadu iar acuzator din mana spre Burtancureanu. Acesta ridica incurcat, vinovat din umeri. Dadu sa baiguie ceva. – Da’ tu ştii cum e panzele albe ale adevarului?! Le-ai vazut vreodata, Burtancurene? Eu le-am vazut, le-am trait, le-am pipait, le-am şi lins, ba, daca mi-a ordonat superiorii, le-am şi halit. Le-am lins şi la initiativa mea, sa nu le uit gustul. Stii cum era? Negre, puturoase, de prea mult purtat şi calcat pe ele. Si puteau… A hoit şi moarte puteau. Ca obielele soldatului rus. Ca ei, cu armata lor eliberatoare, ne-a adus adevarul, nu?! Se avantase in peroratie. Burtancureanu se foi nemultumit. – Adevarul – ingaima prozatorul – nu-i chiar aşa, dom’ general. E mai nuantat, mai cu… (…) Inveselit, Goncea incepu sa hohoteasca. Radea icnit, foindu-se in fotoliu. – Adica tu, care faci montaje literare, spectacole de sunet şi lumina, care ai inovatie la mascaradeli şi comicareala, care ai facut avere la Cantare, ca am vrut noi ai facut-o, crezi acuma cumva ca ştii adevarul? Te pomeneşti ca mai vrei sa il şi scrii la romanele alea ale tale! Burtancurene, baiatule, vezi ma, ca…” (p. 255). Punctele de suspensie nu mai marcheaza, in cazul de fata, amenintarea (maestrul Burtancureanu e de multa vreme omul de casa al generalului Goncea), ci noi hohote de ras ale Securistului Sef.

Suntem la finalul romanului, cand elementul de explicitare devine predominant şi uşor suparator. Protagonistul, care se manifesta tot mai discretionar pe un teren tot mai intins, incepe acum sa traga şi concluzii in locul cititorului… Cu o schema simbolica evidenta, fictiunea prozatorului „optzecist” nu are insa nimic din schematismul productiilor de serie. Daca Replace all e formula şi structura integrata a cartii, mecanismul ei de articulare şi functionare, colcaiala este ceea ce, aparent, scapa şi se revarsa din programul atat de bine pus la punct. Ceea ce il infesteaza, il viruseaza, facandu-l sa deraieze intr-o succesiune de scene şi fragmente delirante. Arta de prozator a lui Ioan Lacusta se vede, intreaga, in registrele excelent stapanite şi atat de bine etalate (realism şi parabola, fantastic plus fantasmatic), ca şi in modulatiile literalmente uimitoare din discursurile personajelor sale.

Fiindca toti vorbesc cu o expresivitate definitorie. „Marea trancaneala”, cu formula lui Mircea Iorgulescu. Aproape toata lumea se confeseaza, se plange, barfeşte şi peroreaza, exact ca in momentele şi schitele lui Caragiale.

Exista in romanul ultim al lui Ioan Lacusta, pe langa palierul realist şi proiectul de distorsionare satirica, un al treilea plan, urmarit de prozator in aproape toate fictiunile sale. E un plan al psihologicului incadrat social şi deci ilustrativ pentru unul sau altul dintre tipurile caracteristice de cetateni post-caragialieni.

Personajele sunt vazute din afara lor, in succesiunea de episoade şi scene in care sunt angrenate, ca şi in parantezele ce intrerup cursul intrigii pentru a o documenta biografic. Autorul tine bine in mana intreaga colcaiala, valmaşagul de fapte din trecut şi din prezent ori referirile (intotdeauna exacte) la un episod deja consumat, şi vazut ulterior dintr-un alt unghi. Ioan Lacusta nu se lasa furat nici de peisajul uman – sau diavolesc – conturat, nici de secventele derulate şi intrepatrunse intr-un montaj remarcabil. „Replace all (Colcaiala)” este, in mod evident, un roman incheiat şi finisat, oferit ca atare cititorului. Fara bruioane şi fara parti descleiate, asupra carora autorul ar fi revenit, daca ar mai fi avut timp…

Revenind la planul psihologic, care mi se pare esential in roman, sa observam strategia autorului de a-l utiliza şi modula. Cand şi cum se manifesta profilul psiho-moral al unui ins? In tot ceea ce face şi spune. Dar daca faptele cer un anumit interval al acumularii pentru ca personajul sa se lase definit de ele, replicile pe care le da şi discursurile pe care le tine il pot proiecta in pagina cu o expresivitate apreciabila. Ioan Lacusta preia un procedeu dramatic şi-l introduce in fluxul prozastic, insa nu pentru a face sa avanseze actiunea. Invers decat in piesele de teatru, in romanul de fata discursurile suspenda şi amana actiunea propriu-zisa. Ele dobandesc o dinamica proprie şi o intindere semnificativa, fiindca autorul a sesizat potentialul caracterologic formidabil al confesiunilor şi peroratiilor nesfarşite.

Desfaşuratorul existential poate fi accidentat, sinuos, contradictoriu. Discursul personajelor e in schimb omogen şi chiar holistic. In aproape fiecare secventa, in hipercorectitudinile şi etimologiile populare, in tratarea cu pretiozitate a termenilor considerati banali, in toate marcile discursive se lasa ghicita conditia sociala a personajului, deopotriva cu ambitia lui de a o depaşi. La uşa lui Caragiale, Ioan Lacusta işi aude exceptional eroii limbuti, facandu-i sa vorbeasca şi iar sa vorbeasca pentru a se auto-reprezenta.

Ambitia prozatorului „optzecist” merge insa şi intr-o alta directie. In cateva randuri, confesiunile derapeaza, indepartandu-se de profilul psihologic abia inchegat şi de uzul social. Discursul devine o pasta groasa, un amestec grotesc de ambitii şi regrete, pulsiuni şi complexe. La suprafata paginii ies dinlauntrul unui personaj, ca dintr-un canal cu ape menajere, tot ceea ce zace in subconştientul unui biet „om de bine”.

Fara exageratiune, prin aceste sonde plasate in adancul tulbure ale personajelor, romanul lui Ioan Lacusta nu e mai putin abisal decat cele, consacrate astfel, ale lui Nicolae Breban. Sa vedem o mostra: „Cat a lipsit Macatist, eu nu l-am uitat, dar mi-am spus ca daca tot a venit dreptatea pe care o aştepta tot romanul a venit şi momentul sa ma refac la Facultate, care am vrut mai demult dar tot nu s-a putut, ca chestia aia cu eliminarea din toate facultatile a tinut pana la revolutie pentru mine, nici nu ma mai interesa la o adica, dar asta-i alta discutie, dar acum la libertate era o chestie de ambitie şi de reparatie morala, mai ales cand am vazut ca toti repara care ce putea, pe unde apuca, eu de ce sa nu repar, mai ales ca doctorul Wintris deschisese o universitate ecologica şi m-am dus ca ma cunoştea, i-am povestit ca la tatal meu toata suferinta ce-am avut şi umilinta ce am avut de indurat de la comunişti şi securişti de cand m-a dat afara din Facultate şi persecutia ce am suferit, mai aveam actele, i-am aratat totul şi i-a placut şi m-a apreciat cat m-a ascultat şi la urma m-a inscris direct in anul trei de Facultate, nu eram decat eu in tot anul, dar spunea ca in felul asta poate sa deschida şi sa tina anul şi chiar l-a tinut şi dupa doua-trei luni au inceput sa mai vina şi altii de prin alte parti, cu probleme, ca şi ei patimise şi se daduse anunt ca daca fuseseşi persecutat aşa ca mine puteai sa te inscrii direct in anul de care aveai nevoie şi daca m-am inscris şi am urmat am fost prima absolventa din prima promotie de la Facultatea de la Universitatea ce-o tine Wintris care a luat şi sanatoriul mai apoi şi a luat şi orezariile de pa vremuri care facea pentru gospodaria de partid orez de manca dictatura şi tot ceceul şi cand s-a intors Macatist eu eram studenta pe terminate şi n-a mai zis nimic, a inteles şi el ca lumea se schimba pe alta fata, chiar de era tot oamenii aia, dar acuma se vedea ce ziceau ai mai batrani, ca sa te fereasca Dumnezeu de cate fete are romanul, ca oricum ai da-o el tot cu fata-n sus cade şi cu gura deschisa sa te-njure. La un an dupa ce terminasem Facultatea şi luasem şi diploma, ca costa ieftin o diploma pe vremea aia, cu o mie cinci sute de dolari iti facea chiar profesorul de-l aveai lucrarea pe care o voiai, acum s-a mai schimbat lucrurile, e mai industrial, e mai multi care trage de bietul student pana se vede şi el cu o diploma, a crescut devizul, se cere pretentii de ştiinta mai multe, umbla rama pana şi la rectorat daca studentul vrea sa se dea şi la masterat sau de-o bursa p-afara, comisii peste comisii, a prins romanul care studiaza boala comisiilor, chestia buna e ca nu te mai cheama la cursuri nici de frica, dai saramura toata şi p-orma te duci şi iei diploma, poti sa trimiti şalaii şi pe internet am auzit, e o chestie de-asta mai practica, sa nu mai streseze studentul, nici nu trecu anul şi a aparut momentul fatal al destinului meu” (pp. 274-276).

Monologul Horcitei candelareasa, care s-a tinut cu şoferul lui Goncea, Macatist zis Claxon, „şi-acuma e doamna la cimitiriul de-l tine tot alde de-ai lui Brandaburlea”, este de nestavilit. Tine un capitol intreg (penultimul) şi joaca pe mai multe planuri: suplimentare sau confirmare de informatie epica; reverberatie a epocii noi in conştiinta, ca şi in enteresul unui personaj din media statistica şi antropologica; in fine, proiectare, prin confesiune, a tot ceea ce ocupa mintea şi sufletul unei oarecare femei.

In postfata, Bogdan-Alexandru Stanescu face observatia fina ca „Goncea, Brandaburlea, Tomnea (intelectual, de altfel) şi intreaga menajerie ascultata de Lacusta sunt nu numai personaje, ci stileme ale unui discurs amplu, necrutator, asianic”. De acord cu participatia personajelor, cu tot cu numele lor (Afinoghiu Bacanel-Obanceanu, Jambirica Brandaburlea, Tacsil Burtancureanu, Sevrolet şi Ohaia Micigana…), la acest supradiscurs satiric, cu efecte caricaturale, adesea, memorabile. Pe de alta parte insa, prin sondarea profunda a psihologiilor şi devoalarea lor, in adevarate turbioane de verbozitate, personajele işi recapata dimensiunea de adancime. Ce le-a luat cu o mana (a satiricului), autorul le da inapoi cu o alta. Si anume, acea umanitate urmarita, explorata minutios de Ioan Lacusta in prozele sale.

Spuneam ca toti indivizii din roman sunt varietati sau virtualitati ale Securistului. Inclusiv profesorul Tomnea, personaj aparent luminos. Toti sunt de-ai lui Goncea, mai mult sau mai putin, conştient sau nu. Dar reciproca imi pare de asemenea valabila. In prima şi ultima instanta, şi Goncea este dintre noi, de-al nostru. Nu cade in afara umanitatii. O exprima bine, la capatul ei de abjectie.

Demonicul pur constituie un capitol separat, aşa zicand, al romanului, deşi facut sa interfereze cu vietile bietelor personaje. Aparitiile şi disparitiile diavoleşti sunt figurate cu o siguranta de mare prozator. Atat de bine se insereaza diavolii in banalitatea cotidiana pe care urmeaza s-o dizolve, incat oamenii noştri intra in conversatie cu ei, dau şi primesc sfaturi, se bucura ca au cui sa-şi verse ofurile. Si deodata, un declic in scena dialogata: cand demonul işi arata (la figurat sau la propriu) coarnele, omul o ia razna. Pana şi redutabilul parinte Bancila, care crede, saracul!, ca i-a putut veni de hac Aceluia: „…Acum, privindu-l pe insul din fata sa, care continua sa horcaie şi sa se agite, popa Bancila izbucni cu naduf: – Vezi ca ti-am venit de hac?! Credeai ca mult o sa ma mai chinui? De dimineata ma tot ispiteşti, da uite ca acum te-am prins! Zvacni bucuros şi se protapi chiar in dreptul aceluia, facandu-şi inca de cateva ori cruce. Ingana chiar şi un imn de slava. Dadu sa cadelniteze, balanganindu-şi mainile. – Dom’le, te rog, aer… horcaia acela. Am aici, la piept, o cutiuta… O tableta… Mor… Popa Bancila ii prinse ultimele cuvinte. – Mori, satano, mori, ca puterea crucii te-a biruit. Infrigurat, incepu sa bata matanii, psalmodiind tropare alandala, de slava şi bucurie a biruintei. Acela mai horcai o vreme, apoi dadu ochii peste cap şi se linişti. Chiar in clipa aceea controlorul deschise uşa compartimentului, cu un entuziasm pitigaiat: «Biletele la control!» Popa Bancila, urcat pe bancheta, facea intruna cruci şi matanii, aproape topaind intr-un infocat joc dupa psalmodiata bucurie a crucii biruitoare. Acela, cu ochii larg deschişi, cu gura cascata, parea ca-l asculta bucuros nevoie mare.” (p. 108).

Replace all (Colcaiala) ne arata ce am pierdut prin disparitia lui Ioan Lacusta. Nu doar un om deosebit, discret, de un rar bun-simt, ci şi un prozator de prima marime aflat, la şaizeci de ani, in plina putere creatoare…

 

Sursa: http://revistacultura.ro