Ioana Nicolaie, O pasare pe sarma/ review de Adriana Stan
Dimensiune font:
Ioana Nicolaie, O pasara pe sarma, Editura Polirom, 2008
Femeia, se stie, e mare farmazoana. De-a lungul vremilor, ea a sezut la razboiul de tesut penelopic urzind texturi felurite in asteptarea eroului, respectiv – a eposului, ceea ce nu a impiedicat-o sa populeze cu drama si trama ei una dintre cele mai consumate forme de fictiune. Lasand la o parte obiceiul bolnav al decadentilor fin de siecle de a considera dezirabile numai iubitele moarte, se poate spune ca tema supravietuirii feminine a dat eroine de neuitat, de la fragilele, dar luptatoarele domnisoare victoriene la mult mai bine dotatele personaje de jocuri video. Iar consecintele la nivelul mentalitatii sociale nu au intarziat sa se arate, intrucat fata de doamna Bovary, femeia Cosmo e o supravietuitoare (sau nu?) – macar prin faptul ca nu se mai sinucide.
Pe subiectul cu pricina, Ioanei Nicolaie ii iese in recentul sau roman (O pasare pe sarma, Polirom 2008) un tratat de victimologie prea vizibil marcat pe firul emotiv, al compasiunii, prin care se apropie periculos de pavlovismul literaturii de masa. Sistemul binar in care opereaza – una bucata femeie tanara, frumoasa, sensibila versus circumstante potrivnice plus ghinioane sentimentale – isi epuizeaza 90% din mesaj si intensitate inca din primul capitol al cartii. Sabina Seni apare, simbolic, pe un peron mizer, lasand in spate „doar un zid si-o poarta deja ferecata”, „viitorul ca pe-o usa zidita”, iar restul fabulei nu va face decat sa acumuleze redundant intamplari cu aer de litanie la conturul nesanjabil al acestui destin. Desigur, tendinta de a face pasul pe loc, in protagonismul cosmofag al sensibilitatii particulare, sta la baza poemelor din Nordul, Credinta sau Cerul din burta, si explica, in fond, timbrul atat de specific al autoarei, care imblanzea pe aceasta cale metaforizarea de neomodernista amintire pe terenul unui biografism in culori mitologice, nuantand exhibitia prin contemplatie. Pe cat de rafinate sunt insa lirica sa narativizata si construirea in pasi epici a icoanei sinelui, pe atat de superflue apar liricizarile naratiunii sale propriu-zise.
Ioana Nicolaie scrie aici o poveste la persoana a treia, despre o tanara provinciala ce trebuie sa se descurce pe cont propriu, cu portmoneul gol si cu sufletul ei mare, in Bucurestiul dezorientant, nu mult dupa caderea comunismului. E folosit intreg retetarul de situatii epice anticipabile in privinta respectiva, de la chefurile studentesti la dragostea in fazele ei boeme, de la cautarea unui suport financiar in perioada de inflatie la munca inrobitoare intr-un fast-food sau mica specula din camin. Semnificativa in sine ca impresie de verosimilitate familiara, atmosfera de tranzitie debusolanta pare, altminteri, un decor mecanic si cat se poate de necesar developarii teziste a destinului nefericit al protagonistei. Caci lipsa de verva a scenelor, frecventele sincopari ale fluxului povestirii, o impresie scartaitoare de truda narativa arunca serioase dubii asupra capacitatii autoarei de a se detasa epic de gestul autointensificarii poetice. Iata: „Razele rosii i se lipira fetei de spate, ca s-o ocoleasca apoi. Si, singerii, sa-i prinda pe amandoi intr-un singur cocon”. Iar, pe de alta parte – mostra de relatare: „Era prea de tot! Nu-mi puteam reveni din uluiala… Ce trebuia oare sa fac?… Dar nu eram in stare sa injur, sa ma apar… Tremuram de indignare”. Degeaba se forteaza in directia neorealismului sau a tensiunii dramatice cata vreme o pornire probabil fireasca a scrisului sau o trage, parca fara voie, spre tusa moale a impresionismului. Desi autoarea pretinde de la sine constructie si roman de formare, punctul de vedere prin definitie poetic ramane, in defulari, singurul credibil. Si nu ma refer doar la faptul ca motivul vagabondajului prin tot felul de pasaje, printre vitrine, retrovizoare si sub becurile colorate ale strazii are, asa, un aer de familie, ca un suvenir optzecist, cu ipostaza binecunoscuta a poetului-centru reflector de imagini.
Mai exact, Ioana Nicolaie rupe adesea naratiunea la persoana a treia prin recursul la senzatie, dar face asta cu bizare neglijente de a acorda intre ele perspectivele, de a aranja tonul: „ Lumina amiezii isi salta griul in incapere. Sabina isi puse haina groasa si merse la baie”. Zabava de a prinde anumite momente in volute metaforice mai degraba impotmoleste decat sa vibratilizeze naratiunea. Apoi, autoarei ii lipseste flerul unui Radu Petrescu de a transla crusta friabila de senzatii si imagini in retorica a sentimentelor unor personaje bine individualizate. Nu ma indoiesc ca Ioana Nicolaie poate exprima minunate reverii de sine, dar, pana una-alta, reveriile personajelor sale par inautentic impanate cu inutile bibileli liricoide: „Anii uscasera totu-nauntru. Ca bulbii lalelelor lasati in plin soare”; „Sabina trecu pragul, de parca ar fi pasit pe nisipuri miscatoare. In vartejul brusc al desertului vazu biroul urias al patronului. Ca de chihlimbar.” Autoarea are, evident, condeiul setat pe versificatie, in materie de psihologie a personajului ea rezolva insa lucrurile destul de simplist. Cu tot chinul ei sisific si inocenta ultragiata, interioritatea protagonistei se aplatizeaza intr-o mecanica declamatorie a suferintei. Sunt, de pilda, destule si destul de transparente furtuni: „(…) se-nchipuia pe un pod si valurile care treceau pe dedesubt erau mereu ca dupa o furtuna sau aidoma celor iscate de golul unei cascade”; „Furtunile de dinainte, puse alaturi, sapasera in sufletul Sabinei un inceput de prapastie”. Despre Eman, marea iubire, nici nu vom afla mai mult decat ca e boem, misterios, cu pieptul musculos ca la Sandra Brown, misterios again. Alte personaje, cum ar fi Roxana, careia i se face prin primele capitole un portret de neconventionala, sunt lasate in aer, altele apar din senin, fara prea mare relevanta in cursul naratiunii (o serie de studenti caministi din final).
Totusi, carcotelile de mai sus nu expun decat o parte a chestiunii. Desi, personal, as tine cu doza de ironie a lui Jane Austen sau cu aura parsiva al Larei Croft, impactul suferindei Sabina, stimulat pana acum mediatic, prin interviuri si avanpremiere, nu mi se pare deloc improbabil. La urma-urmelor, cel al carui nume fireste ca nu-l mentionez aicea a demonstrat deja ca iubim femeile pentru stilul lor, „ca o gratie, ca o unduire”, acea piele exuviala innobiland tot ce ar fi commonplace in ele. Stilul protagonistei si cel romanului in general dispun de atributele care sa indreptateasca „lectura obligatorie Elle” specificata pe ultima coperta. Atitudine voluntarista este cat incape, bataie sociala este, dar si implicita bataie a ei cu nedreptii de ei, eroina are ceva luciu frivol, fiind cam seducatoare, dar si, deducem, o moralitate solida. Autoarea vorbea despre importanta „fundalului” in povestea sa despre tranzitie. Ma tem insa ca o perspectiva istorica ce se invarte prin locurile comune ale unor idei de teleenciclopedia („Credeau ca marile manifestari omagiale, muncitorii agitind stindarde.. tineau de realitate, nu de suprarealismul cel mai grotesc. Marea manipulare chiar functiona. Ei nu disociau intre ce li se arata si ceea ce se afla dedesubt”) nu se scoate decat pompand serios pe partitura mizericordiei: „Oamenii se obisnuiau greu cu culorile de dupa caderea vechiului regim. Se minunau de instalatiile muzicale chinezesti si-si reinvatau cu sfiala colindele”. Priza fatisa la emotie reiese, de altfel, si din scene puternic atasante, cum e atunci cand Sabina ia un singur mar de pe taraba si, pentru ca mai mult nu-si permite, il pune rusinata la loc. E schitata, de asemenea, o gama larga de feminitati, dupa gusturi si tipuri de identificare: batrana trecuta prin ororile razboiului, fosta muncitoare in uzina „cu sufletul patat de vopseluri”, colega libertina si in acelasi timp romantica and so on. Chiar si fara flora lirica, desfasurarea epica e in buna masura scontata ca efect in directia unei adeziuni directe la coarda sensibila: „Isi facu ordine furioasa, in ultimii ani. Erau cotloane intregi napadite de praf. Erau si zile blinde, luni intregi, pe care acum trebuia sa si le smulga din carne. Vii, singerinde (…) cu miinile agatate de gardul de sirma…”
Desigur, traditia pasarilor zgribulite, desi nu foarte cuprinzatoare, e marcata in literatura romana, bunaoara prin amarata turturea a lui Ienachita sau puiul lui Bratescu-Voinesti. Si pe ei, sa nu uitam, i-a pandit pericolul retoric de a fi artificiali si dulcegi, deci soapy, independent de toate bunele lor intentii…
Sursa: http://revistacultura.ro
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau