Ioana Parvulescu, Viata incepe vineri, Editura Humanitas, 2009

review de ADRIANA STAN

In viziune eseistica si parti-pris-uri, Ioana Parvulescu este o moralista. Reconstruind dantelat epoci de romantica amintire, ea mustra cu manusi prezentul nostru tulbure si lipsit de stil. Comparativ cu reconfortanta „intimitate“ a secolului 19 adica, vietuirea in secolul 21 ar fi suportabila doar printr-o „intoarcere“. O scala sociologica implicit valorica inspira hermeneutica voalata a lumii contemporane, din care au disparut, pare-se, manierele, visele palpitand in candoare, distinctia fizionomica si vestimentara. Nu doar pitoresc-exotic, ecartul parvulescian in interbelic sau epoca lui Carol I lasa a se ghici portanta simbolica a unei utopii morale. Caci deturul istoriografic porneste din vremea „bunului simt ca paradox“ si, desigur, cu accentele ideologice corespunzatoare.

Cu delectabilele sale eseuri retroestetizante, autoarea s-a situat in ultimii ani pe valul paseismului, larg marketat in albume foto, ceaiuri si povesti despre frumoasa lume pre-comunista. Totusi – chiar stilizandu-si abundent ceea ce pana la urma constituia o atitudine – Ioana Parvulescu a scris intotdeauna cu stil. Amendabila poate in idee, perspectiva sa evazionista si de staif aristocratic e sustinuta indeobste de o scriitura curata, fluenta, rafinata (desi nu neaparat spre profitul eseului ca gen cu tais). Subtila in conexiuni, disciplinata in expunerea informatiei, narativizand spontan, la firul ierbii, autoarea sclipeste in dictiunea ideii si in turnura ei sprintena (cazul inclusiv al menuetului „critic“ cu „Miticii“). S-ar zice asadar ca simbioza documentului cu reveria personala au anuntat mereu proza, fie ca intentia litera(turizant)a a fost asumata sau nu.

Al treilea din romanele scrise de Ioana Parvulescu si cel dintai publicat nu se abate din albia luminoasa a trecutului, o nostalgie cam edulcorata anuntand termenii hagiografici ai textului de escorta: „zile incapatoare“, oameni „optimisti, crezand in puterea stiintei, in progres si-n viitor“, bani ce „nu erau un scop“. Cadrul este deci tot cel al unei Castalii cu bune-intentii, trai in tihna micilor placeri, aparent neagresata de vicisitudinile istoriei. Dar daca, anterior, terenul mai plat al istoriografiei semifictivizate putea face loc unui coté moralist cu adresa contemporana, teza se resoarbe acum in straturile unei constructii romanesti de ceasornic, decisa in naratie si consistenta in carnatie. Caci de moda veche nu e aici doar viziunea idilica, ci, in sens bun, epicul, controlul impecabil al detaliului, atmosferei, nuantelor, universul ce convinge, dincolo de orice demonstratie, prin palpabilul sau. Mai dens ca Zilele regelui (cu care imparte, aproximativ, localizarea), peste ispravile de anul trecut ale unor bine-cotati ca Dan Lungu, Viata incepe vineri are culoare de epoca si suflu evazionist, dar si articulatie detectivistica, observatie umana si elasticitate stilistica. Spre deosebire de cartea lui Florian, efectul special de sepia nu mai e doar scop in sine, ci fundal armonizat intrigii si caracterelor.

Caci in decursul celor 13 zile de pe finele lui 1897, in context precipitat de loterie, scandaluri mondene si tripla enigma politista, nu-i loc de-a te lasa prea mult furat in peisaj. La marginea Bucurestiului sunt gasiti un amnezic aterizat pesemne din alta lume si un tanar impuscat, iar dezlegarea misterului pipereaza existenta sefului sigurantei publice, Costache Boerescu, a ziaristilor de la „Universul“, a familiei doctorului Margulis, ba si a micului comisionar in varsta de 8 ani, Nicu. Firul de policier cuprinde disparitii de seifuri, dueluri sau conexiuni cu un furt celebru si e subtil manevrat prin elucidari in salturi si avansari ale pistelor pe sistem imbricat de puzzle. Dpdv logic, structura enigmistica poate fi previzibila, meritul prozatoarei sta insa in stiinta descoaserii ei in doze mici. Jongland incitant cu expectativele, Ioana Parvulescu intinde arcurile suspansului in stilul foiletoanelor de secol 19, incheiate cu promisiunea de a continua in numarul viitor o pista abia intredeschisa (de pilda – o fraza ca „Simti o mana pe umar si scoase un strigat“ la final de capitol). Mai mult, parcursul meandric al naratiunii absoarbe intrigi anexe tinand de universul personal/ cotidian al eroilor. Fiecare iese, pe rand, la rampa in capitole minutioase, precise, cu incipit taios si zvac scenic. Un narator grijuliu tine aproape – cu umor, dar si maxima seriozitate – de graficul idiosincratic al unor figuri cu parapon. Stilul indirect liber li se acomodeaza fara stridente, cu oarecari exceptii poate la cele doua personaje monologante – nu intamplator cu rolul simbolic al portavocii de autor: domnisoara putin fasneata, cetitoare de romant, si gazetarul ratacit din alta lume.

Asadar, nu atat desenul mecanic al corespondentelor amnezie-asasinat-seif-furt face spectacol in roman, cat gesticulatia umana a ipotezelor, suspiciunilor si emotiilor din jurul sau. Intr-o originala detectivistica victoriana, autoarea reuseste sa trezeasca la alarma noir nedumeririle unei lumi cu melon si corset – una de obicei construita pe intriga sentimentala sau cu finalitate de fresca. Respectivele pretexte traditionale sunt, dimpotriva, secunde in Viata incepe vineri: enigma este cea care tine in sah tabloul pestrit al Bucurestiului de epoca, iar ancheta politista, stirea de gazeta sau barfa de salon familial pot deschide, sub pavaza acestui carlig epic stabil, ferestre inspre forfota de viata a oamenilor vremii.

Iar conu Costache Boerescu, baietelul Nicu, redactia ziarului „Universul“, casa doctorului Margulis, ba chiar enoriasa Epiharia sunt, fireste, bulversati sau doar curiosi de ciudateniile ivite in targ, ceea ce nu inseamna ca n-ar avea, altminteri, multe si felurite probleme pe cap. Exista, mai exact, pe langa sarada lineara, ca la carte (tanarul impuscat ce va fi legat, ca „veriga in lant“, de furtul „icoanei facatoare de minuni“), o sarada falsa, de praf in ochi, functionand insa remarcabil ca detonator al comicului de caractere; astfel, in ce-l priveste pe strainul Dan Cretu, adevaratul mister & marea comédie nu tine de povestea sa cu ata alba (saltul in timp…), ci de roiul de bucuresteni din jurul sau, care, dupa ce il banuiesc de „martian“, „talhar“, „asasin“, sfarsesc prin a-l adopta simbolic, pentru ochii blanzi si aerul lui pierdut.

Alibi epic si mediator de scene variate, eroul fantomatic al romanului e, pe de alta parte, neconvingator ca personaj in sine, autoarea luand cam personal destinul „intre doua lumi“ al acestuia. De aceea, monologul sau abunda in note false, cvasi-gnostice, venite din alt film, unul eseizant: „De ce sunt inchis aici, in argintul inghetat al unei lumi pe care nu mi-o doream, asa cum si voi sunteti, orice-ati spune, inchisi de la nastere, ca-n puscarie, ca-n plasa de fluturi sau ca-n colivie, intr-o lume pe care n-o doreati, n-o cunoasteti si n-aveti cum s-o stapaniti. […] Sunt ferecat in argintul inghetat al unei lumi care poate ca deja nu mai este. „ (p. 32-33) „Totul dureaza o clipa, nu mai mult. Cum mai poate cineva trai cand toti stim… si cand toti nu stim. Dar putem fi siguri macar ca traim?“ (p. 101)

N-ar fi fost musai astfel de explicitari din off. Patina sentimentalismului desuet e oricum perceptibila de la temperatura interioara a conului Costache, ofiter&gentleman, a evlavioasei si grasutei Epiharia, a junelui-fluturas Livezeanu etc. Candoarea lor sustine plauzibil atmosfera „de anticipatie“ (stil H.G. Wells), ingenuitatea presupunerilor despre „societatea viitorului“, ce nu exclude speranta ca in curand va fi posibila teleportarea. Hotarat lucru, strategiile de scoala veche asimilate de Ioana Parvulescu sunt autentic reconfortante narativ, la loc de frunte aflandu-se rafinamentul portretistic. Iata cateva mostre: „era un personaj destul de impozant, cu o burticica bombata care, pesemne, tinea de sotie, si un zambet tanar pe obrazul intins, care tinea de amanta“; „La el, aveai impresia ca intredeschide usa spre exterior, vorbeste putin din prag cu cei de-afara, apoi, pe neasteptate, le tranteste usa-n nas, trage draperiile la ferestre, rupe toate posibilitatile de comunicare cu exteriorul si cade el insusi ca intr-o groapa adanca, plina de serpii ideilor“; „Dar doamna-mama nu ramanea niciodata datoare cu o replica, iar razboaiele cu sotul ei ii faceau placere. Trupesi amandoi, semanau cu un general si-o generaleasa in lupte de hartuiala. Ea cu capul mic si ridat s…t, iar el cu fata stacojie si favoriti albi.“ E drept, autoarea investeste uneori prea mult in secundar, oricum – de apreciat ca o face nu in sensul atmosferei, ci al caracterologiei. Astfel de portrete in coada de gravura si apropiate stilului vechilor fiziologii destind naratiunea intr-un comic bland de sueta. In acelasi mod, fandoselile romantioase – de neocolit in logica povestii de epoca – sunt calmate printr-o sanatoasa ironie chill-out (ca atunci cand Iulia primeste, in loc de mult-asteptatul inel de logodna, o invitatie formala la cina pentru intreaga familie). O eticheta a discretiei à la Jane Austen impiedica, in fond, expunerea in patos artificial a eroilor, cu toate ca ocaziile ar prisosi (declaratii intempestive, secrete scoase pe tapet, cereri in casatorie). Deloc parada gratuita de pudoare, e vorba aici de adecvare in cheia verosimilului la codul de conduita fin-de-siècle.

Un roman foarte bun si o autoare care se demodeaza voit si cu gratie – spre castigul, in cazul de fata, al prozei.

Sursa: http://revistacultura.ro