Ion Mureşan, Cartea Alcool, Editura Charmides, Bistriţa, 2010

ALEX GOLDIŞ

Dacă tot e vremea bilanţurilor, 2010 va rămâne, cred, în istoria recentă a literaturii ca un an al come-back-urilor de proporţii. Cel puţin trei volume au fost atât de aşteptate în ultimele decenii, încât apariţia lor propriu-zisă are o ciudată aură de neverosimil. Din mărturisirile Gabrielei Adameşteanu reiese că „Provizorat” e cartea pe care ar fi vrut s-o scrie încă dinainte de „Drumul egal al fiecărei zile”, debutul din 1975. Ioan Groşan îşi anunţa titlul recentului „Un om din Est” într-un „Echinox” din 1980… Cea mai spectaculoasă revenire îi aparţine, însă, lui Ion Mureşan, poet care şi-a construit, chiar şi involuntar, un brand din zgârcenia apariţiilor editoriale. Omniprezent în poezia ultimelor decenii ca voce publică – e nelipsit de la colocvii, dezbateri sau festivaluri de poezie –, Ion Mureşan şi-a tot amânat cel de-al treilea volum în căutarea unei coerenţe numai de el ştiute. Astfel încât, măcar la nivel de imaginar al vieţii literare, prestigiul lui s-a construit în evidentă contrapondere cu figurile unor scriitori prolifici precum Nichita Stănescu sau Mircea Cărtărescu, pentru a aminti doar două dintre cele mai importante nume postbelice. Întrupare în plină postmodernitate a criteriului modernist al rarităţii şi al purificării cvasi-maniacale a expresiei – cu care însuşi mesajul poeziei sale rimează perfect –, Ion Mureşan a reuşit să demonstreze că, uneori, cantitatea operei se poate transforma ea însăşi în calitate. Conduita sa profesională vine ca o mănuşă credinţei retro că poezia cu majuscule – preocupată de rostirea singulară şi definitivă, dar şi abstrasă total din „prejudecăţile realului” – mai supravieţuieşte încă.

Pasteluri interioare

Ceea ce a impresionat de la început la Ion Mureşan era un anumit ermetism al expresiei, care, fără să se aventureze în pure abstracţii barbiene, făcea aproape imposibil de precizat tematica poeziei. Asta, pe de o parte, pentru că, în cea mai bună tradiţie expresionistă, cum s-a observat adesea, culorile şi formele erau atât de pregnante, încât schimbau cu totul funcţia şi identitatea obiectelor. Lumea lui Ion Mureşan e spaţiul metamorfozelor continue, al proporţiilor în permanentă schimbare, al realităţii care-şi iese mereu din ţâţâni. O lume populată de „un „soare cât un pui de găină şi cât buricul degetului” sau de „nisipuri roşii”, în care „ferestrele cârciumii se umflă ca nişte săculeţi de piele catifelată şi ca nişte ugere de vacă”. A nu se înţelege, pe de altă parte, că imaginarul poetului dobândeşte o fluiditate barocă sau că aceste identităţi sunt oricând substituibile. Dimpotrivă. Cursivitatea imagistică e frânată mereu de o dicţiune imperativă şi impecabilă (poetul compune, aproape întotdeauna, în refrene şi simetrii), dând senzaţia că permanentele ieşiri în decorul realităţii descriu, cu „un exces de exactitate”, adâncimi sufleteşti imposibil de exprimat în alt mod. Un fragment din „Dansul” ne oferă acces direct la laboratorul poetic al lui Ion Mureşan: „Asta a fost, în puţine cuvinte: o oaie roşie sub sălcii/ se învârteşte în cercuri mici (umilinţa?): un lup cafeniu/ un lup umed sub sălcii/ se învârteşte în cercuri mici (agresivitatea?)”. Descrierea cât mai exactă a unui peisaj interior prin imagini violent de concrete dau poemelor lui Ion Mureşan aspectul de pasteluri ale apocalipsei sufleteşti. Fragmentele cele mai reuşite n-au alt sens decât de a „zugrăvi” (horribile dictu), cu exactitate aproape clasicistă, terenul accidentat al spaimelor şi disperărilor de tot soiul, culminând cu punctul în care „frica degenerează în extazul fricii”. Pentru că omul lui Ion Mureşan trăieşte într-o permanentă tensiune cu lumea şi cu sine însuşi, dincolo de metaforele imediat sesizabile la suprafaţa textului, predominante sunt figurile convulsiei: scrâşnirea, excitaţia bolnavă, palpitaţia, freamătul, spasmul, râsul isteric. Mare poet al nevrozelor de sub piele (nici strict intelectuale, nici pur fiziologice), Ion Mureşan pare interesat exclusiv de felul în care acestea ţâşnesc – vertiginos şi imprevizibil – din adâncuri la suprafaţa conştiinţei.

N-am făcut această mică introducere retrospectivă decât pentru a demonstra că în „Cartea Alcool” Ion Mureşan îşi schimbă formula în direcţia tranzitivităţii şi a transparenţei. Măcar aparent, cadrul tematic e pentru prima oară identificabil, căci, cu puţine excepţii, poemele se construiesc în jurul imaginarului alcoolicilor. Ceea ce nu înseamnă că dereglarea simţurilor nu mai e sistematică, la fel ca până acum, ci doar că ea urmează un traseu mai uşor de urmărit. Aşa cum nu ni l-am fi imaginat după „Poemul care nu poate fi înţeles”, Ion Mureşan include în poezia sa sketch-uri, portrete, anecdote, dialoguri sau doar cadre identificabile în realul imediat. Ceea ce se pierde, astfel, în materie de febricitate a imaginilor şi în sondare a inconştientului se câştigă în ceremonia rostirii şi în varietatea formulelor discursive. Cel mult sărbătorit pentru furnizarea unei alternative la „uşurătatea” poeticii cărtăresciene compune acum, cu nedisimulată râvnă intertextuală, fragmente rupte din „Poemele de amor”: „Era într-o joi. Purtam atela/ pe osul sufletului rupt./ Gândeam la tine, Arabella,/ Şi mă lăsam de gânduri supt.// (Căci după ce din vodci storc noaptea,/ de la trei sticle mai în sus,/ eu te iubesc cu o iubire/ decare foarte mândru nu-s!)// Când, Doamne, ţi-am zărit nacela/ plutind peste pădure, sus./ Şi-apoi balonul, Arabella,/ mergând cu soarele spre-apus” („Poem ocazional”). Un bizar colind cu aluzii textualiste echivalează, şi el, cu întoarcerea parţială a fiului risipitor într-ale expresionismului la sânul optzecismului canonic. Cu astfel de versuri, extrem de reuşite – nu-i vorbă – în laconismul expresiei şi în fina autoironie, postmodernismul românesc l-ar primi pe Ion Mureşan cu braţele deschise: „Lumea se leagănă-n/ leagănul cerului,/ în faşă ne leagă nă-/praznicul gerului.// Gândul cel rău,/ vaier şi plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâţia îngeri.// În iesle am pus/ culcuş toate cărţile,/ căci steaua de sus/ rescrie hărţile.// Gândul cel rău,/ vaier şi plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâţia îngeri.// Scrisă ni-i viaţa,/ Pruncu-i promis,/ se-ntinge gheaţa/ pe masa de scris.// Gândul cel rău,/ vaier şi plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâţia îngeri”.

Cârciuma-biserică

În cele mai bune poeme din volum, cadrul real nu e decât trambulina de pe care poezia lui Ion Mureşan plonjează într-o dimensiune onirică sau fantastică. Pentru autorul „Cărţii Alcool”, cârciuma e, prin excelenţă, un lăcaş de cult în care cei mai drepţi „copii ai lui Dumnezeu”, păcătoşii, comunică cât se poate de direct cu un Dumnezeu el însuşi copilărit. De o expresivitate ieşită din comun sunt imaginile despre complicitatea dintre dorinţa cea mai intima a beţivilor şi bunăvoinţa stăpânului suprem, care schimbă, butaforic, decorul realităţii de dragul lor: „Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,/ apropie de ei o cârciumă,/ căci pentru El e uşor, ca pentru un copil/ care împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi/ numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,/ de unde înainte nu nimic nu era, zup, ca un iepure/ le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc”. („Poemul alcoolicilor”). Fumul metafizic al cârciumii modifică fizionomia alcoolicilor, care se metamorfozează, sub ochii noştri, din nişte năpăstuiţi vinovaţi în personaje cu puteri supranaturale. Ca într-un scenariu macrantropic, celor „cocoşaţi ca bursucii peste scrumiere” începe să le crească într-atât cocoaşa („de parcă fiecare avea o curcă sub haină”), încât pereţii localului, deveniţi dintr-o dată neîncăpători, crapă de pe trup precum o haină prea strâmtă: „Şi fiecare masă/ era ca o casă/ cu trei-patru hornuri fumegând,/ şi noi beam cu coatele pe acoperiş” („La masa de lângă fereastră”).

Ceea ce se pierde, faţă de volumele anterioare, în intensitate şi în plasticitate, se câştigă acum în pregnanţa scenariului. Dacă în „La masa de lângă fereastră” sau în „Întoarcerea fiului risipitor” puterea vizionară a lui Ion Mureşan închipuie universul ca pe o imensă cârciumă, în „Paharul”, e gata să-l contragă în paharul unui beţiv. De mare pregnanţă – din cauza amestecului oximoronic de delicateţe şi cruzime, marcă garantată Ion Mureşan – e figurarea remuşcării alcoolicului ca ucidere a „îngeraşului de pahar”: „Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui./ Îmi vine să vomit de milă, îmi vine să vomit de tristeţe./ Îmi vine să vomit gândind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar./ Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur./ Să plâng la gândul că el ar plânge toată noapte cu sughiţuri în mine./ Să plâng la gândul că el ar putea să cânte în mine cântece de la grădiniţă./ El ar putea cânta, cu o voce subţirică, «Vine, vine primăvara!»./ Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei cobor spre fundul paharului”. Un dostoievskianism de substanţă străbate, de aceea, paginile „Cărţii Alcool”. Niciodată n-a fost poezia lui Ion Mureşan mai plină de sentiment şi de intuiţie psihologică, căci, departe de a-şi idealiza zeii-beţivi gata oricând să se ridice la cer, poetul coboară în locul absurd unde inocenţa devine inseparabilă de păcat, încercând să le sondeze fantasmele cele mai mâloase. Surprinse nu plastic sau metaforic, ca în poemele anterioare, ci ca un imens teatru interior. În „Bătaia”, sentimentul de vinovăţie al beţivului vizează nu familia propriu-zisă, ci, mai profund, jocul de-a familia practicat în copilărie cu sora sa. Departe de a o diminua, simulacrul dramei familiale o amplifică exponenţial: „A venit tata!/ strigă copiii, adică păpuşile, în locul cărora strig eu,/ tu te pui în genunchi în faţă cu toate păpuşile,/ îţi ceri iertare şi zici că nu o să mai faci./ Eu te mângâi pe chelie,/ luăm copilaşii de mână,/ tu iei de mână păpuşa fetiţă,/ eu iau de mână păpuşa băieţel/ şi ne întoarcem acasă” („Bătaia”).

Rămân cu regretul că n-am citat „A venit toamna”, pastel întunecat al spaimei iraţionale şi violente (unui îngeraş „picuri-picuri îi curge sângele din năsuc”), care reînnoadă cu imaginarul anterior al poetului. Ar fi fost imposibil, apoi, de transcris amplul poem „Ci eu singur sub pământ”, probabil cea mai puternică piesă a volumului, o demonstraţie în forţă că teme mari precum moartea, religiosul sau dispariţia universului n-au dispărut din poezie, ci depind în întregime de refracţia unghiului de privire. Nu stric cititorului plăcerea de a le descoperi. M-am amuzat, în schimb, să citesc cronicile ezitante ale lui Paul Cernat sau Cosmin Ciotloş, doi critici care au scris ditirambic despre poezia lui Stoian G. Bogdan sau Linda Maria Baros (primul), dar strâmbă din nas acum la „Cartea Alcool”… N-aş zice nici eu că ultimul volum al lui Ion Mureşan – mai inegal decât anterioarele – e cel mai bun produs al poetului, însă ar fi nedrept să nu recunoşti în el momente de „tărie” inegalate în poezia românească din ultimii ani, obişnuită să se-mbete numai cu vişinată.

Sursa: http://revistacultura.ro