Juan Carlos Onetti – Santierul-fantoma

Este prima carte de Onetti pe care o citesc. Si inainte de Santierul-fantoma nu stiam nimic despre el. Cu atat mai mare a fost surpriza.

La inceput era gata sa renunt la lectura. Ma enerva lentoarea inceputului, faptul ca scriitorul nu ma ajuta cu nimic, imi dadea o lume si ma lasa sa ma descurc. Dar Onetti are dreptate. Nu este de explicat nimic, romanul lui incepe brusc si vorbeste despre personaje ca si cum le cunosti de mult. Este normal, viata in curgerea ei nu e precedata de nici o explicatie.

Pe timp ce citeam ma convingeam ca melancolia vascoasa a cartii este rezultatul unui “prozator de forta”. Iar dupa ce te convingi de asta citesti Santierul fantoma cu nerabdare. Pentru ca vrei sa stii cat mai mult desprea aceasta lume, pe care melancolia si insingurarea in exces o fac ireala, dar care cu fiecare rand ocupa in creierul cititorului atat de mult spatiu, incat devine cea mai reala si mai trista dintre lumile posibile.

In carte se intampla foarte putine. Vine un nou director la un santier naval aflat in faliment. Are numai doi angajati. Spera sa se insoare cu fiica proprietarului. E batran si trist. Refacearea santierului este sortita esecului, el moare de pneumonie. Gata. Asta a fost tot in planul actiunii. Santierul-fantoma e o carte care nu poate fi povestita, cum de altfel se intampla cu toate cartile bune. Trebuie neaparat sa o citesti ca sa stii, ca sa simti lumea pe care Onetti o descrie.

Larsen, directorul santierului fantoma, este un barbat in varsta, de multe ori aproape ridicol, cu o autoritate subrezita de mizeria din jur, care iubeste cu gustul altor iubiri, nimic nu mai poate fi surpinzator la varsta lui. Salariul promis este si el tot o fantoma. Banii de pe o zi pe alta ii scoate dintr-un furtisag marunt necesar si nevinovat la care este partas impreuna cu ceilalti doi anagajati, amandoi directori fara subalterni.

Larsen stie ca lupta este pierduta, dar asta nu-l impiedica cu nimic sa-si imbrace costumul si sa aiba batista regulamentar pusa la buzunarul hainei, ori sa puna mana pe pistol, ca si cum orgoliul ar mai salva ceva. Un fel ciudat de oameni, resemnati cu nefericirea lor, cu esecul, traind lent ce se mai poate trai. Totul e sa nu vorbesti despre nefericire, daca ceilalti isi dau seama bine, daca nu, nu, uzantele cer sa fii discret.

La capatul lecturii am ramas cu un gust salciu. Absurdul, tristetea raman dense pe mainile cu care ai tinut cartea.
Lumea descrisa continua sa fie la fel de puternica, inca te gandesti la ea, vrei sa o asezi in istorie. Atunci am inceput sa caut despre Onetti, vrei sa aflii mai multe despre locul de unde vine.

Nu ma intreb care este tehnica minune prin care prozatorul impresioneaza cu scrisul sau. Sigur, traducatorul isi are meritul lui. Poate ca poezia care razbate dintre randuri este “vinovata” de vraja cartii. Or fi si alte tehnici, mai subtile, de care criticii literari isi vor fi dat seama. Sau poate pur si simplu Onetti a vrut sa spuna cu incapatanare ceva si i-a iesit foarte bine.

Sursa: http://nemirabooks.ro