Julian Barnes si cititorul institutionalizat

„Papagalul lui Flaubert” este o carte impotriva ei insasi. O carte care vorbeste despre Flaubert din perspectiva neajunsului de-a avea o biografie. Cel putin cind esti un mare scriitor.

Intrebarea la care raspunde fiecare propozitie a acestei carti este: de ce sa cautam adevarurile unei fictiuni, cum e „Madame Bovary”, altundeva decit in „Madame Bovary”? Altfel spus: De ce credem ca „fapte biografice” pot deveni explicative pentru o fictiune? Altfel spus: De ce o biografie este compusa, ar putea fi, din altceva decit din cuvinte, propozitii si fraze, material identic cu cel al fictiunilor? Si, mai ales: De ce avem nevoie de autor cind avem cartea? „Oare de ce ne desteapta scrierile dorinta de a-l vina pe autor? De ce nu ne vedem de treaba? de ce nu ne sint suficiente cartile?”, se intreaba Barnes prin gura personajului principal, un pasionat, iar nu un scriitor.

Mentiunea „dupa un caz real”, intilnita la inceputul anumitor filme, una care ar trebui sa figureze si pe pagina de garda a cartilor de istorie, mai mult dezorienteaza, lasind cumva de inteles ca fictiunea e o broderie incropita cu mai multa sau mai putina maiestrie undeva la suprafata unei intimplari care a apartinut vietii, intimplare care ar putea fi spusa, scrisa, povestita si altfel, nud, gol, dezbracata de toate efectele care fac dintr-un adevar o minciuna. Una nu indeajuns de „artistica” prin ea insasi. Istoricul lipsit de talentul scriiturii pare un complexat. Viata insasi e doar un punct de plecare, unul vag, insuficient, palid. In acest caz.

Dar „Madame Bovary” este „dupa un caz real”. I s-a intimplat lui Flaubert. Ani in sir. Fiecare propozitie i s-a intimplat.

Neputind insa sa anulezi instinctul violent al cititorului de-a vina autorul – un cititor institutionalizat este si criticul, si cu atit mai agresiv – Barnes nu face altceva decit sa duca demersul biografic pina la limitele sale. Concluzia? Nu vei gasi niciunde scriitorul. El insusi nu a putut sa-si spuna despre sine mai mult decit si-a spus in cartile sale. Sau, cel putin, nu cu atita coerenta incit sa poata deveni text impartasit. Evident ca, umblindu-i in foi, intrebind in stinga si in dreapta, vei reusi sa spui cu afectare ca Madam Bovary este un personaj gen Frankenstein: avea picioarele unei precupete din tineretea autorului, gitul unei slujnice si scalpul unei tinere admiratoare, iar sufletelul acela chinuit are ca punct de plecare ficatul bolnav al nu stiu carei prostituate.

Autorul nu este cauza unei carti, a unei opere. Opera nu este efectul unui autor. Cartea nu este produsul. Asadar, cel putin din acest punct de vedere, scrisul nu seamana cu o crima. Nu o astfel de relatie, mecanica, inginereasca, se poate stabili intre un scriitor si „cartea” sa. Asta, evident, dincolo de obiectul fizic.

Altfel spus: daca Flaubert, care s-a chinuit ani buni cu Doamna B, si-ar fi dat seama si de cite genealogii secrete au nevoie personajele sale ca sa se poata prezenta rezonabil, decent de genial cititorului, probabil ca nu ar mai fi scris niciodata nimic, considerind ca e inuman sa i se ceara asa ceva unui om pentru a deveni scriitor, fie si unul genial.

„Papagalul lui Flaubert” este o carte uimitor de simplu conceputa. Nu si scrisa. Simpla datorita faptului ca Barnes ii expune la fiecare pas mecanismul formarii, ca unul care stie filmul si, din cind in cind, iti mai strecoara printre buze deznodamintul unei scene fierbinti. Dar cu atit mai mult transpare forta lui Barnes, una analitica, ludica, ironica, cu cit arata de fiecare data care este materialul de care dispune, cum l-a „capturat”, cum l-a „confectionat” si cum urmeaza sa-l exploateze.

O carte despre un scriitor pentru care fiecare fraza se transforma intr-o tortura a devenit pentru Barnes prilej de-a arata criticului – ca un sut in fund elegant aplicat structuralismului si criticii ideologizate – ca, plecind de la un material „dat”, anume cartile lui si despre Flaubert, chiar ii iese o carte. E jignitor sa scrii prost despre unul care scria genial. Nu e o scuza pentru lipsa de stil faptul ca doar „relatezi”, doar „redai” lucruri care, sa spunem, s-au intimplat, excluzindu-te prin asta din aria fictiunii si-a stilului. Barnes spune: „Putem petrece decenii intregi studiind arhivele; tot ne vom apuca din cind in cind cu miinile de par, exasperati, si vom declara ca istoria nu e decit un alt gen literar: trecutul este o fictiune autobiografica deghizata in raport parlamentar.” Flaubert, in orice biografie, va fi un personaj al unui scriitor. Si orice biografie tine de autobiografia celui care o scrie.

Dupa toate intrebarile, Barnes ajunge la un singur raspuns: autorul e o fictiune. Pentru ca lectura este o continua fictionalizare. Cartea se rescrie odata cu fiecare cititor. Lucru insa de inteles abia cind fictiunea nu va mai fi perceputa ca un corp sprijinindu-se in interiorul lui pe o idee reformulabila ca pe un schelet. Intrebat odata ce-a vrut sa spuna prin „Dare de seama despre orbi”, Sabato a spus ca nimic mai mult decit ce a scris, iar daca ar fi vrut sa spuna altceva, ar fi spus altceva.

Cartea, evenimentul-carte, este la jumatatea distantei dintre scriitor si cititor. Ea spune ceea ce spune in egala masura din pricina autorului cit din cea a cititorului. Ambii apartin in egala masura fenomenului. Biografia cititorului este la fel de importanta, de decisiva.

Mai devreme sau mai tirziu de coada fiecarui mare scriitor se atirna comode tinichele:

„Dar ce crede lumea acum despre Flaubert? Cum il vad oamenii? Ca pe un individ plesuv, cu mustata pe oala; ca pe eremitul de la Croisset, omul care a rostit Madame Bovary c’est moi”; ca pe un estet incorigibil; ca pe un burghez burghezofob. Tandari prezumtioase de intelepciune, rezumate pentru cei grabiti.”

Ar fi probabil un exercitiu util din partea cititorului ca la sfirsitul fiecarei carti sa-si faca o caracterizare si sie insusi.

De-aici, probabil, virulenta lui J.B. impotriva „raposatei Dr. Enid Starkie, conferentiar emerit in specialitatea Literatura Franceza la Universitatea Oxford si autoarea celei mai detaliate biografii engleze a lui Flaubert”, din care se naste un capitol delicios al „Papagalului”. Criticul descopera ca ochii Emmei se cam schimbau dupa cupa cum batea vintul, lucru total neserios, neprofesionist, dar nu din partea ei, ci din partea celui care dispunea dupa bunul plac de destinul nefericitului personaj. Dar daca ea gaseste, citind romanul, discrepante strigatoare la cer privind culoarea ochilor Emmei, asta spune ceva despre ea ca cititoare in primul rind si apoi despre Flaubert ca scriitor. Citi dintre cei care ati citit cartea v-ati dat seama ca priviti in alti ochi ai Emmei la pagina 143 decit la pagina 5?

Barnes insusi este exasperant de discret cu biografia sa. Motivul poate fi acela ca nu-si doreste sa devina personajul principal al unei carti proaste.

Sursa: http://nemirabooks.ro