Livius Ciocarlie, Cartea cu fleacuri: review de Alex Goldis

Livius Ciocarlie, Cartea cu fleacuri, Editura Paralela 45, 2010, 256 p.

review de ALEX GOLDIS

Exista cel putin doua motive pentru a-l considera pe Livius Ciocarlie cea mai excentrica figura a criticii romanesti postbelice. O data, ca formula lui critica nu cadreaza cu portretul de grup al saizecistilor, desi, strict biologic vorbind, el face parte din aceeasi generatie: mai deloc interesat de cronica literara sau de lupta simbolica pentru reasezarea valorilor dupa o perioada tulbure, Livius Ciocarlie n-a fost nici un critic gata sa-si asume proiectele monumentale, de inceput de drum, ale congenerilor. Atat sintezele, cat si monografiile care sa reevalueze, dintr-un unghi inedit, perioade sau personalitati ale istoriei literare romanesti, il lasa rece. In schimb, e mai preocupat de modernizarea formelor literare si a metodelor de interpretare, ceea ce-l face sa pledeze deschis, cum putini au facut-o in anii ʼ70, pentru naratologie, telquel-ism sau textualism. Asta pana la un punct. Caci, odata cu „Eseurile critice” din 1983, Ciocarlie isi va folosi intregul arsenal deprins la scoala scepticismului metateoretic pentru a intoarce armele impotriva „maestrilor” Julia Kristeva, Phillipe Sollers sau Jean Ricardou. De unde deriva si al doilea criteriu al „excentricitatii” lui Ciocarlie: proteismul, cautarea sistematica a unei forme care sa-l incapa. Criticul nu renunta doar la asa-numitul „terorism metodologic” al anilor ʼ60-ʼ70, ci la critica in sine, in favoarea unor genuri mai putin stricte, precum romanul sau jurnalul. Chiar intoarcerile tarzii si sporadice la critica – „Caietele lui Cioran” (2000) sau „Pornind de la Valéry (2006) – iau forma jurnalului. Evolutia scriiturii lui Ciocarlie de la excursul critic-teoretic pana la jurnal, cu scurte popasuri in fictiune, poate fi descrisa ca o eliberare in trepte de conventiile literarului si de constrangerile generice.

Pensionarea la jurnal

De fapt, atat de bine i se potriveste lui Livius Ciocarlie ipostaza diaristului, incat ea ameninta sa puna in umbra personalitatea criticului sau a romancierului. Daca cei mai multi colegi de generatie au facut cariera prodigioasa dand carti fundamentale ale culturii romanesti postbelice, Livius Ciocarlie se specializeaza doar cand obligatiile strict academice inceteaza sa-l mai preseze. Astfel incat pentru el pensionarea la jurnal nu inseamna retragere, ci mai degraba reconversie profesionala. Lui Livius Ciocarlie, meseria de pensionar ii vine ca o manusa in masura in care scriitorul pare sa aiba vocatia lentorii, a tabieturilor (deopotriva existentiale si literare) si a reflectiei de pe margine. Mai mult, in cea mai reflexiva carte de pana acum („Batranete si moarte in mileniul trei”), diaristul isi trada, mai mult sau mai putin ironic, „talentul incontestabil pentru batranete”.

„Cartea cu fleacuri”, cel mai recent jurnal, nu face decat sa continue reflectia de acum cinci ani la un alt nivel: daca mai deunazi batranetea era inca prilej de teoretizare (diaristul ii cauta definitii si sensuri in pasaje din scriitori afini), in „Cartea cu fleacuri”, ea devine experienta propriu-zisa. Ce-i drept, o experienta traita si descrisa tot in maniera extrem de personala a lui Livius Ciocarlie. Cele mai impresionante pasaje din carte surprind semnele sigure ale imbatranirii nu ca pe o tragica decadere corporala sau mintala, care sa antreneze ingrijorari sau spaime, ci ca pe o suma de neintelegeri sau confuzii aproape amuzante. Sub tonul de je mʼen fichism-ul superior al diaristului, tot mai desele blank-uri din memorie, extenuarea la cel mai mic efort sau durerile subite par simple farse pe care fizicul le insceneaza zi de zi psihicului: „E curios sa-ti dai seama ca nu mai esti stapan pe gesturile simple pe care altadata le faceai usor. Prima data am observat acum sase, sapte ani. Incercam sa joc badminton cu Maxone, nu mai nimeream. Nu-mi venea sa cred. Eu, temutul – de Holi – tenisman! Intre timp, am trecut de la sport la viata domestica. Apreciez gresit distanta. ma impiedic pe scari. Dau in gropi”. Cartea intreaga se construieste pe acest imens paradox al insului decrepit si abulic, dar cu o minte extrem de treaza si de prompta, gata sa noteze si sa sanctioneze fiecare iesire in decor. Pariul cel mare, mai putin vizibil din cauza scepticismului cronic al autorului, e acela de a se surprinde imbatranind vazand cu ochii. Ceea ce-i, pe langa drama umana, un teribil experiment intelectual in care se mai intrevede inca profilul textualistului de odinioara, preocupat de limitele metareflectiei. E ca si cum Livius Ciocarlie ar cauta in procesul propriei imbatraniri raspunsul la o intrebare esentiala, formulata in mod radical de toate curentele de gandire din ultima jumatate de veac: pana unde poate inregistra luciditatea limitele luciditatii?

Necesitatile zilnice ale gandirii

A nu se intelege, totusi, ca personajul din jurnal e un pensionar ipohondru sau taciturn, rascolit permanent de dileme majore, sau ca volumul nu-si merita intru totul titlul. Caci impresia de degajare si de instalare senina in vicisitudinile varstei a III-a respira prin toti porii cartii. Si asta mai ales pentru ca pe Livius Ciocarlie nici macar privarea partiala de corp si de avantajele pe care i le ofera acesta in gestionarea relatiei cu obiectele (cu exteriorul in general) nu-l deranjeaza foarte tare. Dimpotriva. Slabirea reflexelor corporale inseamna obligatii sociale in minus, iar pentru un ins care a incercat dintotdeauna sa le evite, ea poate deveni de-a dreptul un lux. E si motivul pentru care autorul jurnalului marturiseste cu mult haz ca n-ar apela la aparate auditive. In fond, starea actuala ii solicita doar „indatorirea socio-culturala de a incerca sa auda” si nimic mai mult. Poate ca-i exagerat sa spui ca pierderea facultatilor fiziologice ar constitui, la o adica, o conditie a confortului spiritual, insa inteligenta superioara a diaristului gaseste consolare intr-o atare axioma.

Mai mult, pasajele care compun „Cartea cu fleacuri” sunt demonstratii extrem de convingatoare ca, daca reflexele corporale incep sa devina tot mai slabe, in schimb, printr-o frumoasa razbunare, instinctele intelectuale se acutizeaza. Mai fragmentat decat cartile anterioare (pentru ca decorul exterior e redus la minim), recentul jurnal al lui Livius Ciocarlie e compus dintr-o suma de reflectii scurte si percutante. La fel cum pensionarii respectabili isi dramuiesc cu zgarcenie resursele si energiile, tot asa autorul jurnalului isi economiseste fiecare gest retoric in favoarea necesitatilor zilnice ale gandirii. Capacitatea de reactie si de negatie, dialogul fara menajamente cu intelectuali din toate generatiile si de toate calibrele face ca, in ciuda ritualurilor de pensionar, autorul jurnalului sa devina, la fiecare pagina, un spirit imberb si nonconformist. Majoritatea reflectiilor dovedesc ca nicio fraza din ceea ce citeste Livius Ciocarlie nu scapa susceptibilitatii programatice a criticului. Thomas Mann, Theodor Adorno, Paul Valéry, Mircea Elaide, G. Calinescu, Lucian Raicu sau, de ce nu, Alex Cistelecan devin obiectul rescrierilor polemice ale eseistului. Pe Livius Ciocarlie par ca-l intereseaza doar ideile pasibile de a fi rasturnate sau rastalmacite (tot o deformatie profesionala a fostului telquel-ist?). De aceea, tensiunea cartii e intretinuta cel mai adesea de paradox: „«Nu valorez nimic in legatura cu ce nu ma duce la nimic» (Paul Valery). Daca valorez ceva, cat de cat, numai in legatura cu ce nu duce la nimic poate fi”. Cand nu sunt rasturnari de sens, indoielile diaristului fata de cele citite iau forma ironiei taioase: „«Vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei prin cursurile profesorului Nae Ionescu». Mai mult decat contemporani, as zice, de vreme ce acele cursuri chiar le apartineau unor europeni”. Scrutat cu atentie, nici G. Calinescu nu scapa, de cele mai multe ori, dezaprobarii pline de umor a lui Ciocarlie: „O fraza te lasa masca: «Femeia care scrie literatura indispune pe barbatul cu spirit critic». Iar cand vrea s-o dreaga, o strica nu si mai, fiindca nu se poate, dar destul de rau: «Ar trebui sa siba geniu, ca o contesa de Noailles». Curat geniu, coane Georgica, zau asa!”.

Probe destul de concludente, acestea, ca scriitorul nu sufera de „Alzheimer cultural”, cum ii place sa se diagnosticheze cu cruzime, dar si cu simpatie compensativa. Prin victoria luciditatii asupra degradarii fizice, dupa o infruntare pusa in scena cu o uimire cateodata amuzata, alteori amara, „Cartea cu fleacuri” ramane, probabil, una dintre cele mai senine confesiuni despre batranete si moarte din intreaga literatura romana.

Sursa: http://revistacultura.ro