Lucian Dan Teodorovici, Celelalte povesti de dragoste/ review de Claudiu Turcus

Lucian Dan Teodorovici, Celelalte povesti de dragoste, Editura Polirom, Iasi, 2009, 244 p.

review de CLAUDIU TURCUS

Scriind „nebanal despre banalitate” (Bianca Burta Cernat) intr-o „ampla varietate a registrelor stilistice” (Adina Dinitoiu) si „cu un instinct sigur al punctelor de presiune” (Mihai Iovanel), Lucian Dan Teodorovici reuseste prin Celelate povesti de dragoste sa isi dea „examenul de maturitate prozastica” (Daniel Cristea Enache). „Descoperirea umanitatii, ce reprezinta, de fapt, atingerea unui continent: acela al prozei majore” (Doris Mironescu) recomanda aceasta „carte admirabila ce marcheaza un moment de gratie in literatura noastra actuala” (Antonio Patras).

Sinteza judecatilor de valoare cu privire la ultimul volum al ieseanului Lucian Dan Teodorovici mi-a prilejuit o mirare intertextuala nemaipomenita. Caci, parca as fi citit o alta carte. In versiunea mea, Celelalte povesti de dragoste contine trei povestiri slabe (Sobolanul e mai viu decat testoasa, Pe catalige si Podul stramb), una cosmo-fiction aspirationala (Scufundari), o alta quasi-psihologica acceptabila (Niste documente), doua piese nefinisate cu intrigi matrimoniale si dialoguri „amuzante” (Copilul-lup, O noapte la hotel), o secventa masculina previzibila, dar cu un personaj dramatic-simpatic (Luna plina) si, in fine, trei proze onorabile (Dupa gaste, Tramvaiul care canta si Cu mai multi kilometri in urma). In consecinta, mi se pare ca proza lui Teodorovici – inegala, redundanta stilistic si uneori neatent de banala – a starnit prea mult entuziasm si prea putin examen critic.  

 

Chiar daca a inteles ca pansexualismul nu duce nicaieri daca nu te numesti Bruckner sau macar Brumaru, desi a renuntat la notatia cotidiana frusta, adica naiva, a douamiistilor timpurii, in ciuda preocuparii sale pentru complexiatatea psihologica a personajelor/dialogurilor, Lucian Dan Teodorovici se ambitioneaza sa surprinda banalitatatea existentei umane: discutia tarzie despre nimic cu un prieten de pahar, monotonia unei calatorii de la Bucuresti la Iasi alaturi de un sofer mitocan care transporta carti, vacanta-compromis a unui cuplu in pragul divortului, sporovaiala de adolescenti din fata blocului, delegatia jurnalistica intr-un sat uitat de lume etc. Numai ca – descopera prozatorul – anodinul n-ajunge. Si-atunci, fara a sublima esentialist banalul, dar nici departe de aceasta ispita, Teodorovici introduce cate o situatie exceptionala, grava care sa confere cumva greutate semnificatiei de ansamblu. Ei bine, aici lucrurile se complica. Mihai Iovanel a observat – in singura obiectie articulata a criticii de intampinare – ca doua dintre proze (Pe catalige si Cu mai multi kilometri in urma) folosesc un truc similar: „un soc (moartea cuiva – nu in prizã directa) plasat la sfarsitul povestii inerveaza si resemnifica traseul de pana atunci al textului”. Cronicarul de la Cultura vede in acest procedeu „atat un mijloc facil, cat si o insuficienta incredere a lui Lucian Dan Teodorovici in tipul de proza pe care a ales sa o scrie”. Cred insa ca e mai mult de atat. In primul rand pentru ca prozatorul nu asociaza banalitatea & esentialitatea doar ca truc/tehnica narativ(a), ci extinde relatia la nivelul viziunii despre lume. Toate povestirile contin o problematica subiacenta, asa zis profunda: turmentati de alcool si de muzica lui Leonard Cohen doi prieteni isi doresc nici mai mult, nici mai putin decat sa se reindragosteasca; intalnindu-se cu un fost tortionar comunist de la care trebuia sa obtina niste documente, personajul narator afla o poveste cutremuratoare despre dragoste, nebunie si moarte;  „excursia” derizorie cu bunicul (dupa gaste) in curtea unui tigan (care le furase fara sa stie ale cui sunt) e asociata cu un episod tragic (bataia unui june care incalcase o cutuma erotica a comunitatii) etc. Practic, Teodorovici vrea sa integreze problematicile majore in cursul firesc-minimalist al banalitatii cotidiene. Scopul lui nu consta in niciun caz in a redimensiona platitudinea prin exceptional, ci de a-l topi pe ultimul in prima. Omul se cutremura putin, n-are decat, dar viata merge oricum mai departe. Vidul interior nu se umple. Tocmai de aceea, incompatibilitatea dintre registrele tematice (banal/esential) nu este una propriu-zisa, ci una derivata dintr-o gestionare schematica a compozitiei. Bineinteles ca cele doua pot fi compatibile. Spre deosebire de Iovanel, cred ca Teodorovici stie in realitate pe ce cale vrea s-o apuce. Dar arta sa nu se ridica la inaltimea acestei subtile intentii, iar alternantele devin previzibile. Imbinarile prozei creeaza un efect de reteta narativa.

 

Carenta secunda a Celorlalte povesti de dragoste e de ordin stilistic. Incercand sa reproduca facilul gandirii umane, prozatorul incurca distantele si proportiile, iar in cele din urma constructia sa ajunge sa comunice ceea ce voia sa descrie. E o asumare involuntara a mesajului, care devine, la randul sau, facil. In povestirea O noapte la hotel un tanar pleaca de acasa, intrucat sotia aflase de escapada lui amoroasa, se intalneste intr-o camera de hotel cu cea careia i se datoreaza destramarea casniciei, insa nu pentru o noapte fierbinte (desi se pare ca pana la urma a cam fost si asta), ci pentru a o instiinta ca relatia lor, paradoxal, nu mai are viitor. Ea ii reproseaza ca-i un prefacut, ca i-a povestit despre sinuciderile pasionale (la care ar fi fost martor) doar pentru a o impresiona: „poate tu ai simtit doar nevoia sa-mi comunici toate astea, poate era vorba de sinceritate si-atat. Dar eu m-am folosit de ele ca sa ma-ndragostesc. Moartea atrage foarte mult (sic!). Mai ales daca-i vorba si de dragoste-n moartea aia”. El se disculpa atragand atentia ca nu-i un tip superficial, ci un barbat cu aspiratii totale: „ – Ti-am spus intotdeauna atat: ca mi-am dorit sa simt din nou cum e sa fii indragostit”. Scena continua polemic si culmineaza cu un moment de teatralitate a victimei feminine: „ – Hai, mi-a spus. Sa facem sex, da-o incolo de dragoste [...] De-atat sunt eu capabila”.  Fara echivoc, in chestiuni de imaginar erotic contemporan pigmentat cu situatii exceptionale, Lucian Dan Teodorovici se pozitioneaza net sub cota lui Cezar Paul Badescu. In Luminita mon amour dezbaterile amoroase se poarta in termeni mai verosimili, iar tragismul perspectivei transpare aproape nestarnit. In schimb, intruchipand tipologii neproblematice, indragostitii din Celelalte povesti de dragoste vehiculeaza argumente-cliseu slefuite, iau decizii standard, si – fapt straniu – au constiinta ca regia lor amoroasa e diferita de „filmele alea proaste americane”. Insa din cauza absentei unei instante/tehnici care sa marcheze distanta dintre ceea ce se descrie si ceea ce se comunica, as spune, cu o sintagma nitel modificata a cronicarului de la Observatorul cultural, ca uneori prozatorul scrie banal despre banalitate.

De asemenea, divagatiile nejustificate, explicatiile redundante sau mostrele de intelepciune compsensativa dauneaza stilistic prozei. De cele mai multe ori personajului principal ii vin in minte – din pricini necunoscute, dupa cum marturiseste – anumite idei, acestea oferindu-i ocazia unor excursuri quasi-teoretice. Cele despre sinapse si moarte va las sa le descoperiti, insa reflectia despre ras merita reprodusa: „uneori razi fara sa-ti dai seama de ce, razi chiar si in momente in  care nu e deloc, dar absolut deloc potrivit sa razi. Altfel, daca excluzi momentele nepotrivite din ecuatie, rasul poate fi bun. Medicii din intreaga lume iti vor spune… [urmeaza cincisprezece randuri de lamuriri, n.m.]. Da, evident, rasul este extrem de folositor organismului. Altfel nu s-ar fi scris atatea cugetari pe marginea lui [alte zece randuri despre conceptia lui Bergson asupra rasului, n.m.]”. Ipostaziindu-se intr-un Ecleziast modern, naratorul ne avertizeaza in final ca „exista o vreme pentru meditatie, la fel cum exista o vreme pentru plans sau pentru ras”. Concentrarea prelunga asupra nuantelor aforistice ornante il face pe Teodorovici sa uite de maruntisurile expresiei: „n-am cum sa spun cum” ni se confeseaza naratorul, iar apoi, cand un personaj incearca sa-i ciufuleasca parul, acesta rosteste: „asa ca mi-am indepartat capul. El a dat cumva din mana, asa, ca si cum n-as fi inteles eu ce vrea sa faca”.

Prin urmare, considerata cea mai realizata dintre cartile lui Lucian Dan Teodorovici, Celelalte povesti de dragoste reprezinta, probabil, un eveniment in evolutia artistica a prozatorului iesean. Ca in sport – un fel de record personal. Insa din punct de vedere al competitiei literare contemporane, volumul sau va mai fi sustinut o vreme de laude, insa la revizuiri nu va lua nota de trecere. Pentru ca ii lipseste poate cel mai important ingredient: vocatia esecului literar. Sunt prozatori care stiu sa rateze rafinat o proza, in sensul ca amploarea proiectului initial se vede pana si in ruinele realizarii efective. La Teodorovici, insa, realizarea submineaza schita proiectului.

 

Sursa: http://revistacultura.ro