Lumea de ieri şi de azi în dialoguri epistolare

Scriitorii Ilie Rad şi Ion Brad au publicat la Editura Eikon un masiv tom (600 de pagini) de „dialoguri epistolare săptămânale”. Mai rar se întâmplă să citeşti o asemenea „cărămidă” (cum este denumită în argoul editorial o carte ce depăşeşte 500 de pagini) fără să o poţi lăsa din mână până la ultima pagină. Ilie Rad i-a trimis lui Ion Brad, la începutul fiecărei săptămâni, o scrisoare prin care a propus una sau mai multe teme de dezbatere din domenii diverse: istorie, cultură, politică etc. Partenerului său de dialog la distanţă nu i s-a cerut să se refere strict la întrebări, ca într-un interviu obişnuit, ci numai, aşa-zicând, la provocări, acordându-i-se libertatea deplină de a le aborda din perspectiva şi cu mijloacele scriitorului de poezie, de proză, de memorialistică. A rezultat o carte ce nu e doar una de literatură subiectivă de foarte bună calitate. Eseul, poezia, portretistica, memorialistica se completează de minune într-un proiect care şi-a fixat ca ţintă principală: prelungirea agoniei genului epistolar. Dar oare să agonizeze această specie?! Ilie Rad îi relatează lui Ion Brad că istoricul literar Mircea Muthu tocmai conferenţiase despre literatura epistolară românească de la binecunoscuta corespondenţă Alecsandri-Ghica până în prezent. În opinia reputatului balcanolog, această specie s-ar afla în pragul morţii. Înţeleg îngrijorarea lui Mircea Muthu, dar o cred exagerată. Oricum, soarta literaturii epistolare nu va fi probabil cu totul alta decât cea a literaturii înseşi.

   
Ilie Rad și Ion Brad

Protagoniştii acestui pasionant roman epistolar fac ample comentarii „la cald” despre felurite evenimente, îndeosebi culturale, artistice, ştiinţifice, dar nu numai, sau privind lecturi la zi, inclusiv ale presei culturale şi social-politice. Dintre demersurile lor unul priveşte reconsiderarea cu luciditate, cu spirit critic, dar şi polemic, a unor valori, idei, teorii, opere. De pildă, Ion Brad se referă la concepţia istoristă – „singura valabilă până azi” – a lui D. Drăghicescu („Din psihologia poporului român”) şi o comentează judicios. Actualitatea ei este frapantă. Nu poţi să nu deplângi, mai ales după experienţa ultimului sfert de veac, dezbinarea, mâncătoria la români, în fine, războiul româno-român, blestem moştenit se pare de la vechii geţi, de care au profitat şi profită toţi pescuitorii în ape tulburi, toţi ambuscaţii şi şmecherii lumii, adeseori în chip de salvatori şi ţesători de umbrele de securitate ce stau să se destrame, aşa cum ne învaţă istoria, magistra vitae, la prima pală de vânt politic şi, Doamne fereşte!, militar care, ca orice vânt, îşi schimbă direcţia şi bătaia după curenţii de interese. Nu poţi să negi, dacă ai capul pe umeri şi eşti de bună credinţă, faţă de neamul tău înainte de toate, că una din slăbiciunile endemice ale românilor este „adaptarea lor prea uşoară la situaţii istorice, naţionale sau externe, adică oportunismul, pragul real al trădării unor idealuri, crezuri, angajamente”, cum constată Ion Brad cu invidiabila sa experienţă, inclusiv cea de diplomat. Sunt de reţinut apoi, în acest context, câteva propoziţii ale polivalentului scriitor ardelean: „Când un şef (bisericesc sau civil) acceptă investitura supremă, se logodeşte cu moartea. Altcum este numai un înşelător, care nu e convins de misiunea lui. Dacă Horea ar fi reuşit să fugă în Moldova şi să dispară necunoscut, memoria lui ar fi fost numai pe jumătate preţuită. Dacă Avram Iancu ar fi fost tras pe roată, sau mort în temniţă, memoria lui în sufletul românilor ar fi fost neasemuit mai mare”. Alte racile ţin tot de psihologia şi de caracterul celor din acest spaţiu carpato-danubiano-pontic, locuit de români, ca europeni rău plasaţi, cum zicea un alt scriitor important născut în ţara lui Eminescu. Bunăoară, pe cine preamărim fără măsură şi pe cine condamnăm iresponsabil şi imoral. Două exemple la zi. Ambele evocate în „Dialogurile epistolare”. De ceva vreme, Paul Cornea, altminteri un distins profesor, un critic, istoric literar şi eseist remarcabil, pe care îl cunosc, ca unul care mi-am făcut studiile la Iaşi, numai citindu-i cărţile, a devenit nici mai mult, nici mai puţin, o figură emblematică a culturii naţionale, în timp ce G. Călinescu, abia el cu adevărat o figură emblematică, este acuzat, la 50 de ani de la moarte (12 martie curent) că ar fi fost nici mai mult, nici mai puţin „apostolul lui Stalin”. El şi Mihail Sadoveanu. A-l pune pe Călinescu alături de „cocoşatul de la Notre Dame”, Chişinevski, de Ana Pauker, de Chivu Stoica, de Valter Roman şi de alţi cominternişti şi agenţi ai NKVD-lui, care au săvârşit crime împotriva poporului român şi a culturii româneşti, cum a făcut-o recent un cotidian, este o enormitate pe care, cu o sintagmă a lui Călinescu însuşi, doar vasta ignoranţă o mai poate cât de cât scuza. Că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! „Cum ar fi arătat cultura română fără prezenţa lui G. Călinescu în presă şi în lumea universitară, până a fost alungat de staliniştii, care îl acuză acum de «compromisuri»?” – întreabă Ion Brad. O întrebare care îşi conţine răspunsul.

Unul dintre multele subiecte incitante ale acestor dialoguri îl constituie „Falsul tratat de manipulare” al Anei Blandiana, carte pe care Ilie Rad o consideră mai valoroasă decât cele ale Hertei Müller „hrănite din aceeaşi realitate românească”. El citează din „Falsul tratat...” un fragment care ne pune pe gânduri: „Indiferent în ce fel ne-am privi şi am vrea să ne scriem istoria secolului XX, nu putem eluda faptul că suntem poporul care şi-a executat – în urma unor procese juridice premeditate, grăbite de presiunea evenimentelor – doi şefi de stat... Valenţele Mioriţei, ca ale oricărei capodopere, sunt multiple şi tulburător de diferite: este un poem al morţii luminoase, prin întoarcerea la natură, dar este şi o analiză a tradiţionalei noastre incapacităţi de a ne solidariza, a dezbinării ca ingredient mereu dizolvant al compoziţiei sufleteşti şi al coeziunii, devenite astfel imposibilă. Şi, mai presus de toate, este un bocet al renunţării la împotrivire, al acceptării răului considerat fatal. Poate fi socotit singurul popor din Europa de Est, care a ieşit din comunism printr-o baie de sânge, un popor blând?”. Scrisoarea de răspuns a lui Ion Brad (22 de pagini) este, în fond, un eseu despre putere şi morală. Lectura lui mi-a sugerat un adevăr al vieţii şi al istoriei pe care, din păcate, îl pierdem din vedere, şi anume că manipularea nu este niciodată univocă. Manipulatul manipulează la rându-i, iar uneori, dacă nu cumva adeseori, chiar pe manipulatorul său. În fine, Ion Brad îi elogiază pe Ana Blandiana şi pe regretatul Romulus Rusan pentru ceea ce au fondat la Sighet: renumitul muzeu, memorial de copleşitoare forţă evocatoare şi spaţiu de documentare de anvergură europeană.

(Va urma)