Lumea lui Grigore Ilisei (I)
Dimensiune font:
Prevenitor, prozatorul Grigore Ilisei îşi subintitulează Eboşe cea mai recentă carte a sa, Chipuri pe pânza vremii (Editura Junimea, 2017); despre „eboşă”, Dicţionarul ne învaţă că „e primul stadiu în vederea realizării unei opere de artă plastică, indicând forma generală”, dar locurile şi, mai ales, personalităţile evocate nu rămân doar la stadiul de „schiţă” pentru că, iată, portretele lor sunt lucrate în filigran, până la amănunt, în „forma generală” şi, deopotrivă, în detaliile semnificative: „galeria” din Chipuri pe pânza vremii e completă, eboşa a fost a primului penel, iar chipul e al literaturii. După celebra propoziţie a lui G. Gălinescu, s-ar putea spune că Grigore Ilisei scrie proză după ce va fi ratat pictura, numai că picturalitatea e o dimensiune structurală a scrisului unui prozator adevărat, care creşte din arta portretului şi harul evocării în romane (Ceasul oprit, Masa de biliard, Octavia, Pasaj de raţe sălbatice, Între linii ), în povestirile din Năvod pentru scrumbii albastre şi Reîntoarcerea verii, în jurnalele de călătorie, ca şi în volumele cu interviuri; astfel îşi scrie Grigore Ilisei lumea sa şi, în aceeaşi măsură, se lasă scris de aceasta pentru că, în fond, lumea lui Craiu, Miluţă Gheorghiu, Lesnea, Iftimie Bârleanu, Călin Alupi, Ion Irimescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Paul Miron, Vasile Spătărelu, Adrian Podoleanu, Dan Hăulică, Cătălin Ciolca, Al.Zub, Sergiu Adam, Valeriu D.Cotea, Liviu Leonte, Constantin Ciopraga îl scrie pe Grigore Ilisei din această carte. Frazarea artistă, cu ornamente semnificative în ordinea prezentificării vieţii unor pictori, sculptori, scriitori, actori, muzicieni, profesori, a locurilor evocate şi a întâmplărilor „toarse din caierul amintirii” constituie rama strălucitoare care âncadrează eboşele lui Grigore Ilisei, pentru ca formularea metaforică a titlurilor acestora (Crai al împărăţiilor de culori, Boţul de aur al prieteniei și bunătăţii smerite, De veghe la dorita noastră neprihănire, Ţărmul întoarcerii pentru totdeauna acasă, Cu bătaie de aripi îngereşti, Din via omului în via Domnului, Călătorie stelară), primele linii-fraze ale textelor-lucrări („Craiu parcă a plecat dintre noi tare de demult şi de niciodată, în acelaşi timp”; „Iubirea de asfinţit a dăinuit o viaţă cu lumina ei de opal în sufletul Valeriei M.Sadoveanu”; „Casa ca un ceardac al dealului Vovidenie, cu monumentalitatea sa odihnitoare şi armonioasă, fusese parcă anume gândită să dăruiască linişte şi să te aşeze firesc în imensitatea lumii” etc.), ca şi arhaicitatea căutată într-un lexic cu aer de vechime și într-o frază „înmiresmată” de graiul cel dulce „cu arome moldoveneşti” ori, cum spune altădată, cu „arome bătrâne”, să plaseze naraţiunea într-un lirism fin distilat, în felul „aliajului” specific evocării sadoveniene (din Cele mai vechi amintiri şi Anii de ucenicie), al rechemării trecutului cu suma intactă a virtualităţilor sale.
O carte împotriva uitării scrie Grigore Ilisei în Chipuri pe pânza vremii, iar o frază precum aceea care deschide amintirea figurii lui George Lesnea dezvăluie, în fapt, proiectul întregului volum: „Amintirea lui George Lesnea la un veac şi câțiva luştri de la naşterea sa, din 25 martie 1902, e viscolită tot mai mult de uitare. Câțiva dintre cei care s-au înfruptat cu nesaţ din farmecul lui inegalabil mai suflă în jăratecul aducerii aminte şi fac ca focul să pâlpâie în vatra timpului. Celui care ajunsese o emblemă a Iaşilor, identificându-se cu mirabila cetate, abia de i se zăreşte umbra, ca şi cum ar fi trecut un amar de vreme de la intrarea sa în veşnicie. În cazul unui om care-şi aşezase până mai ieri atât de adânc pecetea peste atmosfera celestului târg, această tăcere aşternută asupra-i, cum se întâmplă de obicei cu multe spirite înveşnicite, pare însă de neînţeles”. În această perspectivă, figura de stil dominantă este hipotipoza pe care Pierre Fontanier, fondatorul retoricii moderne, o definea astfel: „Hipotipoza zugrăveşte lucrurile într-un mod atât de viu şi de energic încât ni le expune, într-un fel, privirii şi face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scenă animată”. Mai mult încă, Roland Barthes, în Despre Racine, nota următoarele: „Avem de-a face cu un fel de transă: trecutul redevine prezent fără a înceta însă a fi organizat ca amintire(...); un tratat de pe atunci spune că în hipotipoză imaginea ţine locul lucrului: nici că se putea mai bine defini fantasma”. Astfel, în cartea lui Grigore Ilisei nu este un prezent care vorbeşte despre trecut, ci un trecut care vorbește în prezent: hipotipoza pune în legătură aceste două planuri temporale, asigură trecerea de la un nivel la altul şi re-prezintă, într-o experienţă totală, coerenţa universului psihic, proiecţie el însuşi a lumii evocate. Forţa prezentificării trecutului prin filtrul unei figuri de stil din care creşte, în fond, literatura însăşi conferă valoarea estetică înaltă a prozei lui Grigore Ilisei: totul e aievea pe pânza vremii unde scrie un povestitor din stirpea aleasă a ficţionarilor orientali: iată: „Doamna Lily povestea şi parcă dintr-odată nu mai eram în acea odaie de bloc din Piaţa Unirii. Pereţii pur şi simplu dispăruseră pe nesimţite. O luminiţă ardea într-un colţ. Chipurile noastre străluminau sub dansul acelei făclii ca la un sfat de taină. Poetul, Nicolae, cu barba lui de scrum, rostea din stihurile sale şi ne îndemna să aducem lemne, să facem focul, să ne ghicim în cafea şi să ne lăsăm purtaţi de mireasma unui crin imperial. Apoi s-a lăsat tăcerea şi iar, ca peste nişte întinderi necuprinse, împărăţea glasul de povestaş, izvorând subţiratic, dar cuceritor, din trupul de statuetă de Tanagra, după descrierea Ibrăileanului. Vorba se torcea dulce cu arome de balsam şi străbătută de vrajă. Propoziţiile, înlănţuite în fraze nu prea întinse, aveau un firesc, o naturaleţe mângâietoare. Fără înflorituri de dragul înfloriturilor, zicerea curgea mustind de tâlcuri şi trăiri mistuitoare, cu duh de aduceri aminte, ieşind din contingentul obişnuit şi înveşmântându-se în strai ca de sărbătoare. Istorisind întâmplări de demult, doamna Lily le scotea din tainiţa sufletului ei cel bun. Era însăşi viaţa ei, cu zilele şi anii de măreţie, dar şi de pătimire. Rostea povestea cu ardentă pasiune, cu foc sacru. Ai fi stat s-o asculţi până la capătul zilelor": aceasta este Şeherezada dintr-un apartament din Piaţa Unirii, într-o toamnă a anilor '70, iar în portretul lui Lily Teodoreanu, schiţat în „odaia cam sufocantă de bloc”, trebuie citit un autoportret al prozatorului însuşi.
Va urma...
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau