Lumea văzută prin fragmentele de sticlă colorată

În comentariul rezervat cărţii precedente, „Visul crisalidei” (2014), scriam că „Maria Grădinaru e un nume de poet despre care, nu mă îndoiesc, vom mai auzi”. Nu m-am înşelat, cum se vede, pentru că, iată, Maria Grădinaru tipăreşte o nouă carte de poeme, „Triplu sec” (Editura Art Book, 2016), care înnoieşte viziunea lirică şi, mai ales, schimbă spaţiile de identificare a fiinţei interioare. În „Visul clisalidei”, imaginarul poetic pivota în jurul unor simboluri ascensionale, poeta mărturisind dorinţa de a-şi lua „licenţa de zbor”: metafora obsedantă a zborului şi sfera semantică a aripii exprimând, adesea, o nostalgie a departelui, organizau, acolo, materia lirică. În „Triplu sec”, Maria Grădinaru scrie despre ceea ce (crede că) ştie cel mai bine; poemele explorează sinele care descoperă mereu, în uimire şi bucurie, preajma, locurile şi oamenii, dragostea şi poezia. E o poezie de notaţie, cu „percepţii la marginea unui vers”, un jurnal al stărilor, sentimentelor, senzaţiilor, neliniştilor şi trăirilor unei fiinţe sensibile, atentă la toate impulsurile care vin dinlăuntru sau din realul „îmbogăţit” de privirea secundă, aceea care nu patinează pe deasupra lucrurilor, ci le pătrunde esenţele: „culeg surprinderea dintre pleoape/ picătură cu picătură/ şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul/ de a putea vedea dincolo”, scrie Maria Grădinaru; e privirea care vede realul prin fragmentele de sticlă colorată ale vitraliilor; „copil fiind/ descopeream bucuria în fragmentele de sticlă/ colorată/ prin care priveam soarele/ sperând să-l pot prinde într-o culoare atît cât să-i/ mângâi conturul cu pleoapele/ dar cel mai mult îmi plăceau bucăţile lipsă din/ fereastra de pe casa scării/ pe care mă căţăram cu uşurinţa celui care ştie că/ poate ţine cerul într-o mână/ acolo/ între două lumi/ timpul s-a oprit să-mi arate că fericirea nu stă în/ cioburi/ ci în întreg/ o mamă/ un tată/ o fiică/ Dumnezeu/ atunci am înţeles că aş putea muri de fericire” („vitralii”): pe acolo, prin vitralii ori pe un fir tras dintr-o crisalidă, fiinţa face saltul de la „subsolul lugubru” la „nectarul veşniciei”, pe care, ne asigură poeta, doar fluturii îl gustă.

În „Triplu sec”, Maria Grădinaru oferă suficiente semne pentru a dovedi trecerea spre poezia adevărată, asumându-şi tot ce înseamnă aceasta şi, deopotrivă, intuind ceea ce, cu bine şi rău, reprezintă poezia în ordinea existenţei înseşi; scriind despre sine, poeta se află mereu într-o „sesiune de examene introspective”, cum spune în „(r)evoluţie”, în care un copil o îmbie la joacă, în vreme ce „pe partea dreaptă a căii lactee” se aude cum bate toaca liniştii, morţii şi învierii: „între o schimbare de fus orar/ şi o sesiune de examene introspective/ câteva rânduri scrise în grabă sub impulsul/ momentului/ într-un avion uzat/ prevestesc cod roşu/ de după fereastră/ un copil mă îmbie la joacă/ nu aude cum bate toaca pe partea dreaptă a căii/ lactee/ prea târziu să ne mai jucăm/ spun/ cu şoapta trudită de gânduri/ dar el zglobiu/ sare peste pervaz şi mă anunţă cu aplomb/ e vremea restanţelor”. Maria Grădinaru părăseşte constelaţia simbolică ascensională din „Visul clisalidei”, pentru a lua seama la ceea ce se petrece cu sine şi cu poezia pe care o elaborează; mai întîi, poeta scrie ca „să-mi ţin de urât” („eu şi cu mine”), poezia este casă, cină de taină, adăpost unde i se relevă frumuseţea („revelaţie”), e „casa aceea cu vedere spre veşnicie” („condei”) şi ea, poezia, se respiră prin fereastra pe unde universul îşi rostogoleşte „toate nedumeririle sale”. Apoi, Maria Grădinaru descoperă ceea ce T. S. Eliot numea „organizarea poemului înainte de cuvânt”: poezia se în-fiinţează, în sine, înainte de a se lăsa scrisă: cu versurile Mariei Grădinaru: „nimic din ce spui nu e nou/ şi totuşi/ văd literele păşind în mine/ una câte una/ dezarmant de simplu” scrie Maria Grădinaru în „pas alb”. În sfârşit, poeţii „lucrează” cu nopţile, cu tăcerile lor, dar şi cu un cuvânt „cât toate celelalte la un loc”, cum se spune în un răspuns: „dacă ţi-aş spune că am îngenuncheat tăcerea/ lângă un cuvânt cât toate celelalte la un loc/ nu-i aşa că ai înţelege de unde vine poezia/ şi nu te-ar mai copleşi teama că aş putea căuta/ evadarea/ într-un univers care nu cunoaşte răsăritul”. Poezia adevărată se scrie în bucuria, lumina şi speranţa copilului; o spun Cristian Popescu („Primele încercări literare ale poetului Cristian Popescu datează de la vârsta de şapte ani”, demonstrează Gabriela Gheorgişor în „Popescu. Arlechinada tragică”), Cezar Ivănescu („Unde mergem, tată?”, întreabă poetul copil; „La Bârlad”, zice tatăl; „La Baaad, la Baaad”, îngână copilul titlul unei cărţi celebre) ori Nicolae Coande („Aşa, poem după poem, am ajuns la concluzia «savantă» că doar la cinci ani putem fi cu adevărat poeţi, atunci când puterea noastră se uneşte, cum cerea Nietzsche, cu o altă putere şi făptuim cu adevărat totul”), pe urmele lui Ezra Pound („Aveam cunoaşterea intimă..., şi ignoranţa unui copil de cinci ani”): iată şi în „Triplu sec”: „copilul din mine păşeşte desculţ printre versuri/ cu soarele într-o mână şi luna în cealaltă/ nimic nu-i poate umbri existenţa/ nicio sentinţă dinspre timpul acestei lumi/ nici măcar orizontul îngenuncheat lângă urma/ şarpelui” („optimism”).

Maria Grădinaru îşi asumă în „Triplu sec” şi ceea ce aş numi poezia sentimentului religios, în texte precum „răscruce, tăceri, persuasiune”; nu e, însă, o poezie de amvon, ci, mai degrabă, una în gând cu Dumnezeu: în religia iubirii: „de ce ţi-aş spune că-n ochii mei stau agăţate/ fâşii din tine/ când Dumnezeu ne îmbracă pe amîndoi/ cu aceeaşi lumină/ eu te vreau liber/ să-1 poţi vedea pe Cel care-mi ţine inima între palme/ aşteptându-te” („tăceri”); „daruri sfinte/ îmi sunt gândurile cu care ating/ apropierea dintre noi/ miroase a botez din apa Iordanului/ a mir şi smirnă curată/ aştern pe un drum/ răstignit de iubire” („răscruce”). Iar când se citesc într-o asemenea carte poeme pur şi simplu frumoase, cum este „drog”, de exemplu - „de câte ori privesc în ochii tăi/ toate nedumeririle mele înfloresc ca o livadă de meri/ în pragul apocalipsei” - poeta, se poate spune, a confirmat şi a trecut pragul camerei a cărei fereastră se deschide spre toate nedumeririle universului, „cu vedere spre veşnicie”. Cu „Triplu sec”, Maria Grădinaru a făcut pasul decisiv spre poezia adevărată; astfel: „îmi spuneai/ marie tu eşti poezia/ eu râdeam ca un copil alergam şi strigam/ avion cu motor ia-mă şi pe mine-n zbor/ unei jucării imaginare să mă elibereze din cerul/ ochilor tăi/ habar nu aveam de ce te iubeam/ plângeai şi-mi udai tălpile cu oglinda botezului meu/ într-o vreme în care nu ştiam că am rădăcini/ mă fascinează culoarea acelui timp/ şi nu ştiu dacă există un nume care să o definească/ dar m-a restituit cuvântului/ marie” („îţi aminteşti”)...