Maeştrii italieni la Prado (II)

 Sandro Boticelli a dus mai departe strădaniile lui Fra Angelico şi ale meşterilor florentini de depăşire a anchilozantelor tradiţii din quattrocento. Dar şi acest continuator are de străbătut, la rându-i vămi. Purta o povară constrângătoare, ce nu-i îngăduia să lucreze după cum îi cerea harul şi dorinţa. Numele său de pictor era cel al aurarului căruia i-a fost ucenic. Se numea Sandro de Mariano di Filipepi. În semn de preţuire pentru maestrul său, Sandro a decis să-i preia numele. Meşteşugul aurăriei, desprins de la meşter îi va marca felul de a lucra. Interesul pentru liniile şi conturile voluptuoase, ce par a fi uneori un scop în sine, sunt ecouri ale experienţei în aurărie. Dar nota dominantă a artei boticelliene şi limbajului său e poezia formelor, în care artistul e un magistru. Operele lui, aşa cum transpare puternic din " Tripticul " expus la Prado, au structura unor storyes, când tragice, când lirice şi senine. În toate însă răsună acorduri dulci şi catifelate de flaut. Accentele naive sunt omniprezente, dar ceea ce impresionează copleşitor la Boticelli este graţia şi forţa sugestiei." Tripticul " îi face părtaşi pe privitori unei prevestiri sumbre. Se simte asta din aerul încărcat, din semnele de furtună iminentă, ce trimite vestiri tenebroase. Imaginea te duce cu gândul la jertfă, căreia ar putea să-i cadă victimă două dintre personajele compoziţiei boticelliene, fecioara ce-şi devoalează splendoarea, răsărind ca dintr-o corolă de nufăr, şi bărbatul cel tânăr, siluetă de o perfecţiune antică şi de o frăgezime de plantă abia ieşită la lumina soarelui. În dreptunghiul tabloului, în încremenirea aparentă ce domneşte pe pânză, se insinuează o tulburare ce pune stăpânire peste răsfăţat-îmbelşugatul ospăţ. Prin artişti ca Boticelli pictura italiană trece de la viziunea de ierbar a înaintaşilor la priveliştea de pajişte fremătătoare. E scuturare din mortificare şi o trezire la viaţă. Această impresie creşte pe măsură ce străbaţi încăperile în care sunt prezentaţi maeştri italieni ai picturii, Rafael , cu îngânările lui de lumină şi întuneric, cu profunzimile profunde ale fundalurilor şi logodna luminii celeste cu cea a interiorităţilor sufleteşti, Corregio, cel care şi-a deschis cutezător paleta şi a imprimat tuşelor sale moliciuni vegetale, Giorgione, cu subtilele şi insolitele sale alternanţe de tonuri dramatice şi liniştite, Giovani Bellini, seraficul de stirpe rară, de loc bigot în suavele sale plăsmuiri plastice, Tintoretto, artistul mijloacelor puţine, dar măiestrit folosite pentru a revela profunzimea vieţii lăuntrice, focalizând asupra unui chip sau a altuia. Cu toţii primenesc revoluţionar un mod de a vedea lumea şi a o transfigura pictural. Slujesc laolaltă lumina. Toate celelalte se supun acestui zeu tutelar. Dar deasupra tuturor se înalţă în jilţ împărătesc Tiţian, prinţul acestei fabuloase generaţii novatoare, despre care va fi vorba în următoarea noastră însemnare.

Sursa foto: wikimedia.org