Magda Mihailescu: François Truffaut, barbatul care iubea filmele
Dimensiune font:
Magda Mihailescu, François Truffaut, barbatul care iubea filmele,Curtea veche, Bucuresti, 2009
François Truffaut, barbatul care iubea filmele“ nu este o carte din genul turistic. Magda Mihailescu nu propune un tur in muzeul Truffaut. De altfel, la capatul volumului, Magda Mihailescu isi ofera luxul unui sfarsit precum acesta: „Acolo – dar nu numai – sa-l cautam pe Truffaut. Eu una cred ca inca se mai ascunde.“ Deci – daca nu cumva este vorba de un rasfat, si probabil este un rasfat, dar nu unul integral – autorul nu a fost dus la muzeu si expus, vinovatul nu a fost prins. Prea multele carti politiste ne-au invatat rau destramand invariabil toate ascunzisurile.
Ar fi fost impotriva spiritului acestei carti sa sfarseasca intr-o concluzie sau definitie. Scriind o carte despre acest autor oricum greu de surprins intr-o proza care sa nu-l tradeze, Magda Mihailescu alege calea cea mai grea. Ea decurge din cateva randuri pe care Magda Mihailescu le citeaza din Luc Molin: „Poate creatia nu este altceva decat o arta a raportului. Plastica, am vazut, tinde sa fie ignorata, imaginea din interiorul cadrului nu are nimic exceptional, socialul este uitat si dispretuit (de unde si mania criticii jdanoviste) si sunt tentat sa spun ca nu exista psihologie. Ne putem intreba ce ramane. Lipsurile deconcerteaza, mai ales cand, la capatul socotelilor, ne aflam in fata uneia dintre cele mai implinite opere din cate exista. s…t Nimic nu se afla in plan, totul se gaseste in raport cu contextul. In mod sigur, geniul este geniu pentru ca se intemeiaza pe acel nimic.“
A exprima „acel nimic“ astfel incat sa faca prezent „acel tot“ care e arta – iata calea cea mai grea pe care poate apuca un critic. Criticii care pot folosi, nu doar evoca, puterea de a misca a artei sunt putini. Inainte de toate, cartea este admirabila pentru felul in care narativizeaza nu atat prospectul Truffaut, cat efectul Truffaut. Cum spune Alex Leo Serban pe coperta, volumul „e ca un gros plan pe sufletul lui sTruffautt“.
In cautarea „acelui nimic“, Magda Mihailescu nu apeleaza numerele scurte din agenda criticului. In primul rand, nu foloseste o metoda passepartout, desi se raporteaza la mai toate metodele care au fost folosite de exegeza regizorului (v. micro-capitolul „Filmele vorbesc intre ele“, care cuprinde de fapt poetica volumului). In al doilea rand, evita procedeele care supraexpun. Triviala psihanaliza s-ar parea ca gaseste in fragilul François o usa deschisa. Dar nu cumva aceasta vulnerabilitate a subiectului este un pic greceasca? Odata intrat pe usa, sistemul doctorului Freud se transforma intr-un cal troian care explica totul si distruge totul. Magda Mihailescu stie ce face cand ii deschide doar un coltisor de usa, cat pentru a-l lasa sa-si laude marfa; dupa care ii inchide usa in nas („Sa lasam in seama psihanalizei cele petrecute, inclusiv amanuntul mortii lui Werner, chiar a doua zi dupa Truffaut.“ – p.136).
Filmele lui Truffaut (ca si Truffaut insusi) nu sunt citite liniar, cronologic, static. Si nici dintr-un unic unghi. Filozofia criticului e cat se poate de truffaldiana („Intrebat «Ati schimbat stilul?» va raspunde: «Nu, am schimbat subiectul»“, p. 79).
Pe Godard stii intotdeauna unde sa il gasesti, dintr-un motiv simplu: e prizonierul inteligentei lui, care il tine la vedere chiar si atunci cand batranul strut se disimuleaza intre rolele de pelicula. Truffaut, el e mai greu de gasit: curatorul unor obsesii fara final („Adèle H“, „Camera verde“, „Femeia de alaturi“), tanarul insurgent care se joaca de-a autobiografia („Cele 400 de lovituri“), dar si de-a falsul autobiografic, ironistul care scoate comedii burgheze dintr-un buzunar („Domiciliu conjugal“) si drame tot burgheze dintr-altul, cineastul care il iubeste pe Jean Vigo, cititorul de polare, cititorul pur si simplu, marele cititor care isi gaseste subiectele in cartile de care se indragosteste, metafictionarul care deconspira iluzia cinema-ului („Noapte americana“) si tot el o recreeaza, cu fiecare film.
Stilul lui Truffaut, desi traversat de cateva obsesii, nu e prizonierul manierei, adaptandu-se necontenit intentiilor filmului in curs. Magda Mihailescu isi adapteaza critica acestei realitati. Aici vom gasi accentul cazand pe analiza formala (montajul rapid din „La Peau douce“, ducandu-l in viteza pe bietul sau erou catre sfarsit; stilul mixt de naratiune din „Jules et Jim“); dincolo vom gasi analiza unor functii (a scrisorilor care aduc vesti rele); altundeva investigarea unor continuturi sau contextualizarea istorica.
Cele 4 mari sectiuni transversale in filmele lui Truffaut – Jocul (jocul copiilor, jocul destinului, jocul cu formele, jocul cu replicile), Moartea / „definitivul“; Efemerul (provizoriul); Scrisul (cartile literatura, scrisorile) – nu sunt un simplu clou taxinomic, facut in siajul tematismului curent in anii 60-70. Construirea cartii in functie de aceste categorii (in care Magda Mihailescu identifica propozitiile fundamentale ale gandirii creative ale lui Truffaut) are trei avantaje principale. In primul rand, ofera o aproximare unui nisip miscator si o ipoteza de lucru. In doilea rand, ofera o formula de interpretare dinamica, neliniara, foarte truffaldiana in spirit: filmele nu „intra“ in carte in ordinea lor cronologica si o singura data, pentru a fi tratate monografic, ci participa la un scenariu plin de suspans (reluari, intrari partiale, false intrari, anticipari, schimbari de unghi), care recupereaza nu o filmografie, ci o gandire vie. In al treilea rand, schiteaza – fie si printre randuri – o polemica impotriva celor care vad in Truffaut minorul, iubitorul de fleacuri nerevolutionare. Toate cele 4 categorii sunt fundamentale: „minorul“ Truffaut era macinat de major.
Principalul neajuns, in teorie, al conceptului critic de autor cu care lucreaza Magda Mihailescu e dificultatea de a mai disocia valoric intre filme bune si filme slabe. Un film slab in sine poate deveni astfel bun pentru ca face vizibila o anumita expunere a autorului; sau, invers, un film bun poate aparea ca mai putin interesant pentru ca nu deconspira „stilul“, „specificul“, „aerul“.
Desi nu lipsesc actele de valorizare („La Peau douce“, de pilda, nedreptatit si neinteles la vremea lui, are parte de o justa reabilitare), pentru Magda Mihalescu „a valoriza“ functioneaza pe alt sens decat acela trivial si curent al topului. Magda Mihailescu alege solutia valorizarii ca punere in lumina: criticul nu exclude (in numele unor slabiciuni, fie ele si manifeste), ci integreaza (cu tot cu slabiciuni).
Iata „Camera verde“, care ramane un film slab – luat de unul singur. Morbiditatea lui e decorativa; introspectia in zona obsesionala (spre deosebire de „Adèle H.“) nu ajunge sa ia realitate, ramane precara. In plus, Truffaut actorul nu ajuta filmul. Regizorul stia ce spune cand a pus esecul filmului pe seama esecului sau de actor: e aici o prezenta subtiratica si limitata, ale carui lipsuri sunt mai vizibile ca niciodata (luati numai felul inabil si prea explicit in care isi foloseste, mijindu-i, pentru a face racordul cu hors-champ-ul).
Dar ca film al lui Truffaut, „Camera verde“ capata o altfel de viata, pe care o trage din viata celorlalte filme ale regizorului. „Filmele vorbesc intre ele“ nu este doar o formula fericita, ci un stil fericit de a-l citi pe Truffaut (dar nu si pe oricine altcineva). Citindu-l minutios, Magda Mihailescu nu face din „Camera verde“ un film mai mare decat este. Dimpotriva, il lasa sa fie filmul care este de fapt (un film de François Truffaut); prin asta, ii deblocheaza emotia. Pot spune ca filmul m-a miscat dupa ce am citit paginile Magdei Mihailescu, tocmai pentru ca ele m-au ajutat sa-l vad pentru prima oara.
Inchei citandu-l din nou pe Alex Leo Serban – „dupa gustul meu, este cea mai buna carte de cinema scrisa vreodata in limba romana“. Am de facut aici cateva precizari.
Critica de film din Romania se remarca prin multe lucruri, dar nu neaparat prin calitate sau prin cartile publicate. In ultimii douazeci de ani au putut fi cititi mult prea putini critici cu adevarat buni – Magda Mihailescu, Alex Leo Serban, Andrei Gorzo, si mai cine? Sigur, sunt mai multi critici tineri care au potential si pe care imi face placere sa ii citesc: dar autorii sunt cei pe care i-am spus. Lipsa unei reviste de cinema care sa reinventeze nu genul (care poate exista si in conditii de dispersie), ci domeniul face dificila aparitia altora. Principala tendinta e a deprofesionalizarii: pentru a exista in fata publicului de acum, critica de film trebuie sa-si uite nu doar limbajul de specialitate, ci si coordonatele – sa reduca filmul la poveste si la distributie. Se pierde astfel cinema-ul ca forma, ca filozofie, ca traditie. Cinematecile noilor critici sunt pline de filme recente.
Cartea scrisa de Magda Mihailescu inseamna mai mult decat „cea mai buna carte de cinema scrisa vreodata in limba romana“. Pentru ca:
E o carte si nu un volum sau o culegere; o carte scrisa dintr-o pasiune necircumstantiala pentru cinema si pentru unul din autorii lui majori.
Duce catre unul din momentele paradigmatice din istoria cinematografului (Noul val francez), oferind astfel o lectie extraordinar de vie de revizitare a traditiei.
Contine analize exemplare in regim profesionist care ofera nu atat un model formal (stilul Magdei Mihailescu nefiind imitabil), cat un model de calitate critica.
Spune povestea pe care o are de spus intr-un fel care onoreaza si cinema-ul, cu magia lui intranscriptibila, si mediul care il traduce tradandu-l cat mai putin (literatura critica).
In rest, sunt perfect de acord cu Alex Leo Serban.
Sursa: http://revistacultura.ro
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau