Matei Visniec, Sindromul de panica in Orasul Luminilor
Dimensiune font:
Matei Visniec, Sindromul de panica in Orasul Luminilor, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2009, 310 pagini, 43 lei
Sindromul de panica in Orasul Luminilor este cel mai bun roman optzecist(,) publicat vingt ans après. Optzecist inseamna, da, istoricizat. Romanul lui Visniec isi tine istoricitatea la vedere, fara a o agresa in vreun fel: acesta e si motivul pentru care cartea e mai curand o aparitie interesanta sau o bomboana pe coliva decat o carte buna – desi e o carte bine scrisa si inteligenta macar pe alocuri, nu este atat de buna incat sa-si neutralizeze contextul si sa-si transforme retardul intr-o chitibuserie. (Inteligenta romanului e mai mult inteligenta autorului care strecoara din cand in cand in acest roman un eseu, o povestire sau o alegorie inteligenta. Romanul ca atare nu e inteligent, desi are degajarea formala care corespunde inteligentei, in primul rand pentru ca desi lucreaza elegant in interiorul formulei pe care ales-o, formula ca atare nu ajunge sa o priveasca din exterior.)
Renuntasem sa termin cartea pe la pagina 100, in momentul in care imi devenise evident (si fatal, dupa gustul meu) ca un personaj se plimba in masina cu autorul sau, asta daca nu cumva personajul nu e el insusi un autor, iar autorul, un personaj – si unul si altul fiind, desigur, personaje intr-un roman de Visniec, care e cel mai smecher. Not again – acesta a fost pretextul in numele caruia am renuntat la carte; pretextul in numele caruia am terminat-o totusi a fost ca nu gaseam altceva mai bun de recenzat.
Romanul e mult mai putin neinteresant decat ma temeam, dar inainte de toate e plin de invataminte. Vi-l transmit pe cel mai important: e nevoie sa emigrezi la Paris, sa traiesti acolo si lasa sa treaca vreo douazeci de ani de la expirarea optzecismului ca sa produci un roman optzecist acceptabil.
Motorul romanului exploateaza, intr-o constructie paradoxala de tip banda Mobius, topirea frontierelor intre niveluri de realitate distincte, precum fictiunea si realitatea. „Frontiera” e de altfel un concept caruia Visniec ii acorda o atentie explicita si repetata in cuprinsul romanului, precum in pasajul urmator, foarte caracteristic: „Ascultam ce mi se povestea dar nu stiam cine era povestitorul, Faviola sau François. De fapt nu mai stiam nimic, toate frontierele se evaporasera integral sau fusesera total sterse. Poate ca eu insumi imi povesteam ceea ce auzeam, poate ca delirul era numai in capul meu.” La fel ca romanul postmodern din care se inspira (fara a se putea identifica cu el), romanul optzecist-textualist isi pune problema frontierei (intre genuri, intre realitate si fictiune) cu aceeasi asiduitate ca westernul. Doar ca, la fel ca westernul, romanul pomo (si optzecist) sfarseste prin a formaliza sub forma de cliseu aceasta chestiune, ramanand prizonierul ei din ce in ce mai antipatic. Idem Sindromul de panica in Orasul Luminilor: de un textualism canonic (de aici istoricitatea volumului), el se comporta dexter, dar previzibil, deci dezamagitor.
De fapt, romanul e o varianta de textualism (adica acea forma de fictiune care se autodeconspira ca fictiune, facand din asta trama, tema si punct de referinta) updatata la versiunea la zi a lumii, respectiv la cea hipermediatica. Daca la partea textualista Visniec este cum am zis, paginile cele mai agreabile sunt acelea de ironie sau critica vizavi de ideologia mediaticului (de pilda, descinderea in cladirea Radio-ului care fabrica Realitatea; sau dizertatia privind diferentele intre receptie si dineu; sau paginile despre autorii obscuri nepromovati de edituri, obligati totusi de acestea sa ofere sedinte de autografe fara public). Tocmai aici e diferenta pozitiva a romanului lui Visniec fata de productia de romane optzeciste cu care ne-a rasfatat istoria literaturii romane: in felul in care gaseste, dincolo de autoreferentialitatea lui narcisista-livresca-suficienta, linkul catre realitatea in care apare.
Atunci, de unde – totusi – insatisfactia? Ca inginerie textualista, romanul e sofisticat (desi nu chiar atat de sofisticat pentru a depasi formula). Ca reflectie pe marginea formulei si a filosofiei implicite (lumea e text), are o bataie suficient de grava; la fel ca reflectie ideologica. Ce lipseste?
Mai bine zis, ce nu lipseste? Romanul lui Visniec e un inventar sau o minienciclopedie a repertoriului textualist: comutari de narator; puzzleuri narative rezolvate mai mult sau mai putin „rotund”; mici alegorii cu functie de punere in abis; pseudo-autodemistificari ale autorului-personaj drept autor concret (si invers), dimpreuna cu pagini de jurnal date drept reale sau imaginare; amestecarea de date/ personaje reale si imaginare pana la ametirea relatiei dintre ele (de pilda, o informatie despre care enciclopedia cititorului ii semnaleaza acestuia ca este adevarata – respectiv propozitia „Matei Visniec este autorul poemului Corabia” – este gonflata in roman la dimensiuni planetare care o fac sa macaie, sa se transorme intr-o fictiune 100%); mixari de stiluri, coduri, genuri; reductii ale universului la livresc si, in speta, la text sau la persoana (sau personajul) unui autor care este sau nu chiar autorul fictiunii care contine toate astea.
Lipseste de aici doar un lucrusor pe care Visniec e liber sa il ia in ras teoretic, dar caruia ar trebui sa-i acorde atentie in practica: si anume, un plan de realitate care sa dea cartii un sistem de referinta si credibilitate (nu in termeni de verosimilitate, ci de gravitatie). Romanul e o constructie „neserioasa”, manifest neserioasa: un castel facut din carti cu care s-a mers de prea multe ori la cacealma pentru a mai produce vreo iluzie.
Sursa: http://revistacultura.ro
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau