Medeea Iancu, Divina tragedie, Editura Brumar, Timișoara, 2011, 92 p.

Greu de explicat cum unul dintre cele mai frumoase volume de poezie de anul acesta a fost cu totul ocolit de comentariile criticilor. Cu atât mai mult cu cât cartea Medeei Iancu, „Divina tragedie”, beneficia, măcar în punctul de pornire, de atenția unor experți în domeniu: juriul concursului de poezie „ProVERS” (organizat anual de Luigi Bambulea la Nicula) era alcătuit din personalități precum Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov sau Daniel Cristea-Enache, iar pe coperta a patra o recomandă entuziast chiar vârfurile criticii noastre de poezie, Ion Pop și Al. Cistelecan… Slaba difuzare a editurii Brumar, precum și atenția exclusivă a recenzenților pentru cărțile publicate la case de producție mai mari aproape că au scos remarcabila plachetă dintr-un circuit normal.

Izbitor e, din primele pagini, imaginarul extrem de dens al Medeei Iancu, în absolut contrast cu volumele diluate ale debutanților recenți. Austeritatea generală a limbajului părea că face ravagii în ultima vreme, dacă e să ne gândim numai la răsfățații premiilor literare de anul trecut, Sorin Despot sau M. Duțescu. În spatele sărăciei de expresie mai mult sau mai puțin intenționate îți venea să bănuiești o vocație mai degrabă circumstanțială, ca și cum autorii ar fi pus de-un ciclu de poeme și s-ar fi hotărât brusc să le expandeze între copertele unui volum… La Medeea Iancu, dimpotrivă, senzația e de preaplin, de inventivitate debordantă, amenințând oricând să dea pe dinafară. Tânăra autoare ar avea mai multe de exprimat, însă decide să se oprească deocamdată asupra „Divinei tragedii”.

Infantilizarea discursului

E drept că în primă instanță aproape că nici nu știi unde să te oprești sau ce să admiri. Poeta e o „miliardară de imagini” (Ion Pop trimite pe bună dreptate la mai vechi deprinderi suprarealiste) și mergând pe firul uneia riști mereu să le pierzi din vedere pe celelalte. Însă nu despre gratuitate e vorba aici, nici despre lipsa viziunii de ansamblu. Căci discursul aparent aleator, plin de divagații și alunecări de imaginar, se încheagă într-o epopee compactă despre singurătate, boală și moarte. Toate, resimțite și exprimate paroxistic. O lungă confesiune pe mai multe voci și în registre diferite, organizate însă într-un crescendo semnificativ (evident și în dispunerea ciclurilor: „Allegro”, „Allegro con molto”, „Largo”), dă unitate volumului. Ceea ce părea la început o mărturisire la limită de pe un pat de spital sau chiar de moarte („aici sunt închisă ca într-un coșciug”) către un iubit îndepărtat ia proporții într-un discurs febril despre părăsire în general. Totul pare scris „într-un moment de frică”, așa cum se exprimă la un moment dat poeta, sau într-un atac de panică. Tonalitatea violent expresionistă – de la „Anul cârtiței galbene” a lui Dan Coman n-avem ceva mai puternic în această direcție aparent clasată în poezia tinerilor – se hrănește din senzația, insuportabilă, că „cineva ciugulește din mine”.

Ceea ce n-ar fi fost numaidecât o garanție a originalității. Mulți exasperați și hărțuiți se plimbă bine-merci, la lumina zilei, în poezia românească a ultimilor ani. În schimb, Medeea Iancu identifică o modalitate eficientă de recuperare a autenticității prin infantilizarea voită a discursului. Atrocități de tot soiul iau aici proporții nebănuite tocmai pentru că sunt privite prin ochii larg deschiși ai unui copil. De aici, amestecul paradoxal de ingenuitate, spaimă, dar și de cruzime sau sadism – un fel de curaj inconștient, cu totul specific, de a urmări nenorocirea până la ultimele ei consecințe. Astfel expus, episodul morții tatălui e de un dramatism ieșit din comun: „tata a murit sub pământ./ ținându-mă în brațe tata respira cu plămânii mei// tatăl meu avea ca soție pe mama mea/ în fiecare luni dimineața tata îi aducea flori mamei// tata ne-a rugat într-o zi să plecăm pentru că el are cancer// iar cancerul se poate lua prin mângâiere// tata a căscat o gură mare/ gura tatei înghițise toate jucăriile mele/ gura tatei se târa precum un gândac burtos/ gura era o mireasă gravidă […] tata a murit./ tata e mort fără ca eu să știu./ nu știu ce înseamnă cuvântul tata./ tata tătoi tătăioi tătioi./ lumea s-a ascuns într-un colț”.

Epopeea orfanului

Cele mai reușite poeme ale Medeei Iancu împrumută, de altfel, logica schițelor infantile sau a desenelor în acuarelă ce reproduc aievea recuzita unei familii fericite. Numai că această armonie nu ține niciodată mai mult de o clipă. Insinuarea morții pătează întotdeauna desenele copilului, îngroșând culorile și făcând să dispară aproape ritualic câte unul dintre protagoniști. De fiecare dată când crede că tabloul familial se încheie cu happy end și stă în sfârșit în picioare, „moartea pâș pâș pâș pe lângă ușă” transformă totul într-un coșmar. Ceva din viziunea lui Ioan Es. Pop care își imagina într-un poem familia ca pe un lanț al morților (nou-născutul nu face decât să-și ucidă simbolic strămoșul), e de regăsit și aici.

Cu figurile părinților mai mereu șterse din desen, poemele Medeei Iancu compun o epopee sui generis a orfanului. A nu se înțelege totuși că „divina tragedie” (titlul e nefericit prin emfază și intertext exhibiționist) atacă toate țesuturile acestui imaginar, transformându-l într-o colecție de orori sau într-o utopie EMO. Căci, mai ales în ultima parte a volumului, poeta creionează discret, dar cu note realiste mai accentuate, universul compensativ patronat de „mămoiu și tătoiu”. Niște părinți mai blajini, mai grijulii, dar și mult mai fragili, bunicii devin, sub aceeași privire ingenuă, sursa unui lirism de substanță: „tataia muncește roșiile, le udă, ni le arată, le fotografiază și/ ele au murit. tataia a rămas pe pragul văruit al bucătăriei/ și a plâns. Razele soarelui îi făceau inima lui tataia să/ strălucească./ mamaia ne-a dus la leagăne, ne-a dat în ele până sus, sus/ de tot, acolo norii aveau altă formă, acolo norii îl țineau pe/ iisus./ mamaia ne-a făcut pentru prima dată pizza, aflat rețeta,/ a păstrat-o în buzunarul capotului și s-a chinuit apoi,/ dar tataia se uită la televizor despre bolile de rinichi, despre/ cancerul la prostată/ în ochii lui ne vedem noi/ eu și sora mea mici, ținându-ne de mână/ eu și sora mea la școală/ eu și sora mea în recreație/ eu și sora mea la tablă/ eu și sora mea în vacanță/ eu și sora mea la mormântul tatălui nostru/ Bunicul meu nu e foarte înalt, are șaizeci de ani, părul/ lui e negru, el are un calculator mare cu care ne învață/ matematică iar duminica în jur de ora 2 ne cheamă să/ facem o oră de aritmetică apoi începe dallas./ Acum la noi o să vină anotimpul Toamnă”. Sentimentul cel mai pregnant al volumului nu e tragedia sau coșmarul, ci tocmai această armonie tihnită și tristă, în care fiecare gest, oricât de normal sau de intens, trimite la o absență.

Poate că imaginarul Medeei Iancu n-ar fi fost însă complet dacă n-ar fi reușit să sugereze și o metafizică. Piesa finală, absolut remarcabilă, imaginează o apocalipsă (o geneză?) în care toate datele imediate ce compun universul orfanului, de la ursuleți de pluș sau trenulețe de jucărie până la crema de zahăr ars sau biscuiții aromați intră într-un vertij cosmic menit să pună în mișcare un rollercoaster spre paradis: „viața aceasta: jucării peste jucării/ colecții de ursuleți/ și un dumnezeu cu masca de pantalone, scofâlcit cu gâtu-i/ lungit peste ceruri căruia i s-a stricat cheița.// vă faceți gări/ vă faceți trenulețe/ vă plimbați cu telecomenzile uriașe în spate/ cine pe cine/ răstignește/dincolo prin tuneluri, dumnezeii râd cu gurile până la/ urechi// din gară în gară,/ se urcă tot mai sus/ unora le curge sânge din nas, alții țipă îngroziți un țipăt/ hârâit cu cheița blocată./ se urcă tot mai sus, ceruri peste ceruri,/ ceruri din bețe de chibrituri, ceruri din vată pe băț ceruri spumoase,/ ceruri aromate din biscuiți și cremă de zahăr ars/ tot mai sus, până la capătul cerurilor cerului”. Unde, desigur, că pe cei năpăstuiți de toate relele stării de orfan îi întâmpină, în semn de mântuire totală, o grupă de făpturi supranaturale făcute după chipul și asemănarea lor: „dumnezei cu chip de clovn speriind copii dumnezeilor”, „dumnezei cu teama de întuneric”, „dumnezei cu coroane de staniol pe cap”, „dumnezei cu iepurași sub mânecă”, „dumnezeii noștri plini de alți dumnezei, mai mici”.

Las la o parte forța vizionară a scrisului Medeei Iancu, evidentă, cred, în fragmentele de mai sus. Mă rezum, în schimb, mult mai terestru, la a spune că excelenta gestiune a focalizărilor, identificarea drumului celui mai scurt de la concret la abstract, precum și capacitatea de a articula un imaginar în toate detaliile lui sunt mărcile unui debutant complet, cum puțini am avut în ultimii ani. Mă întreb doar cu interes ce va alege de acum să scoată spre publicare din sertarele ei pline această poetă profundă și autentică.

 

Sursa: http://revistacultura.ro