Memoria din ziare
Dimensiune font:
Sub titlul „Cărţile din ziar”, Constantin Călin a publicat recent la Editura Babel din Bacău un prim volum, de peste 700 de pagini, din cele câteva „îngropate” în reviste şi ziare, nu numai cele al căror redactor a fost, care cuprinde interviurile dintr-o perioadă de de peste trei decenii; de fapt, nu doar interviuri în înţelesul clasic, ci şi dezbateri şi anchete pe diverse teme , în număr de 200, privind literatura, arta, cultura. Este o carte dintre cele ce dau samă de spiritul unei/unor epoci. În Prefaţă, Constantin Călin se întreabă dacă a reuşit să fie „motorul şi driverul” dialogurilor. Lectura cărţii atestă că criticul şi jurnalistul au reuşit. Cu discreţie, cu eleganţă şi mai ales cu o foarte bună cunoaştere a fenomenului cultural în general, a operei şi personalităţii interlocutorilor săi. Maliţios, lu Constantin Călin i se pare că „Românul s-a născut nu numai poet, ci şi interviever”. Tot maliţios, voi spune şi eu că intervieverii buni sunt tot atât de rari ca şi poeţii buni, fie ei şi români.
Consideraţiile criticului privind genul sunt mai mult decât pertinente: „Articole moarte au fost şi sunt, peste tot, cu duiumul; în schimb, interviuri precare, profund leşinate, nule – extrem de puţine. Şi după ultima pâlpâire a flăcării, din cenuşa lor – dacă o răscoleşti – mai sare câte o scânteie”. Criticul remarcă şi o altă dimensiune a acestui gen publicistic, care nu e numai publicistic atunci când interviul capătă proporţiile unei cărţi, şi anume că interviurile „conţin multă «memorie»”. De aici şi însemnătatea lor „pentru biografi, istorici, sociologi, pedagogi”. Majoritatea textelor din volumul la care mă refer datează din primii şapte ani de după evenimentele din decembrie ’89, o vreme a „tăvălugului negaţionist” şi a „înstrăinării de idealul meritocraţiei, al umanitarismului”. Primii şapte ani ai noii epoci s-au dovedit a fi cei ai unei proaste creşteri. Criticul mărturiseşte că prin demersul său jurnalistic a încercat să înoate contra curentului devastator şi, aş adăuga, să nu doarmă liniştit şi bacovian pe cărţi într-o provincie pustie. Mai bine zis, într-o provincie pustiită numită România.
Departe de mistica numelor sonore pe care mulţi o au, o avem, Constantin Călin abordează o lume diversă cu destule figuri proeminente, dar şi cu altele mai puţin cunoscute, fără o mare notorietate, nu mai puţin interesante însă, cu câteva excepţii, prin faptele şi experienţele lor, prin ceea ce afirmă ori evocă. Nu înşir nume fiindcă ar fi total inutil. Fireşte, atenţia mi-a fost atrasă îndeosebi de dialogurile cu scriitori sau despre scriitori. Între ele, cel cu un eminent cărturar dintr-un mic oraş: profesorul, criticul, autorul, între altele, al unor studii şi eseuri despre Eminescu: Theodor Codreanu de la Huşi. Un cărturar, un scriitor şi un dascăl cu un destin aparte: „Eu sunt şi astăzi (suntem în aprilie, 1993 –nota mea) un scriitor de sertar şi fiindcă n-am pactizat cu gruparea care a pus mâna integral pe destinele culturii şi pe Uniunea Scriitorilor imediat după Revoluţie, am riscat să fiu, mai departe, dat jos din autobuzul celor privilegiaţi de soartă. Dosarul meu a stat la Uniune vreo cinci ani (când nu se mai făceau primiri). După 22 decembrie 1989, am fost asigurat de Laurenţiu Ulici că mi se va face dreptate, că voi fi primit în primul «pluton». Am plecat din capitală ca şi membru al Uniunii Scriitorilor. Dar, ulterior, am aflat că dosarul meu n-a ajuns unde trebuie. Supărat, mi l-am retras. Fusesem doar etichetat ca «protocronist» într-o carte de sociologie apărută în S.U.A. Dar întreb şi eu cu nedumerire, de ce să fie o ruşine să te simţi român şi să-ţi preţuieşti valorile naţionale?
Şi mai e un paradox, dragă domnule Călin: în ce ţară om fi trăind noi, dacă aceia care cred în Eminescu, Blaga sau Brâncuşi sunt în minoritate şi eliminaţi de la banchetul culturii? De ce această dictatură culturală?”. Constantin Călin aduce în discuţie presupusa „viziune protocronistă”. Codreanu îi replică nuanţând: „… am să vă dezamăgesc puţin: eu nu mă consider un protocronist. Eu sunt naţionalist în marginile adevărului, după formula maioresciano-lovinesciană. Sunt un eminescian în chip fatal, ca mai toată posteritatea culturală a poetului. Termenul protocronist, luat singur, poate duce la răstălmăciri, fiindcă e doar un termen antinomic-complementar al sincronismului. Cultura nu e nici protocronică, nici sincronică prin sine. Adversarii protocronismului au redus conţinutul conceptului la înţelesul de priorităţi culturale. Nimic mai simplificator (…) Dacă, prin absurd, ne-ar fi tuturor ruşine să ne simţim «naţionalişti», oare ce s-ar alege de acest popor? Eu cred că, dacă intelectualitatea noastră nu s-ar fi rupt de geniul naţional, căzând victimă unor teorii transnaţionale iluzorii, altfel ar fi făcut faţă România perioadei de tranziţie de la dictatură la democraţie (…) În realitate, n-au destin universal decât popoarele care ştiu ce sunt şi ce vor. Abia din acest punct de vedere protocronismul ne este fatal în sensul că refuzăm a ne sincroniza tocmai cu popoarele mândre, creatoare de cultură şi civilizaţie. Paradoxal, aşadar, «protocronismul» adversarilor protocronismului este o nenorocire pentru viitorul României, căci ne îndeamnă la provizorat şi mediocritate în istorie”. (va urma)
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau