Mierea trecutului (I)

O admirabilă carte despre Bârladul de altădată scrie Sergiu Brandea în Strâmba (Editura 24: ore; ediţia a-II-a, adăugită), reconstituind, rechemând, cu vorba lui Gala Galaction, o întreagă istorie a unor oameni şi locuri, fixată într-un precis timp-epocă, anii ’30-'40 până la cutremurul din 1977, adică, atât cât va fi fost strada în memoria şi viaţa personajului-narator, în realitatea oraşului moldav: Bârladul e lumea, iar strada Strâmba e axa acesteia: „Nu am avut intenţia, mărturiseşte autorul într-un Post-scriptum, să scriu o istorie bazată pe documente, ci doar nişte amintiri aşternute pe hârtie la vârsta «de bunic», care să ateste o realitate a locurilor şi a oamenilor care nu întotdeauna apare reală în cărţile «istorice», scrise de profesori de istorie după documente şi cărţi numărate cu zecile şi «ajustate» apoi după mintea lor, ca să însemne că «au şi o contribuţie personală»”. „Strâmba” nu e propriu-zis un roman pentru că nu-şi asumă, cum se vede, un pact ficţional, ci unul al adevărului unei existenţe şi al istoriei în care aceasta s-a identificat; dar „Strâmba” nu conţine doar „nişte amintiri” care să „însenineze zilele şi astăzi” întrucât, se ştie, „trecutul întotdeauna ne va apropia de prezent”, cum spune prozatorul în cheia cunoscută a unei captatio benevolentiae. Formula epică apropie cartea lui Sergiu Brandea de aceea din „Anii de ucenicie” şi „Cele mai vechi amintiri” de Mihail Sadoveanu, unind, într-un aliaj lucrat cu fineţe, demersul memorialistic, panoramarea trecutului cu firul unei autobiografii literare, al unui Bildungsroman; întâlnirea celor două modalităţi de (re)constituire a trecutului stă sub semnul hipotipozei, o figură pe care Pierre Fontanier, fondatorul retoricii moderne, o defineşte astfel în „Figurile limbajului”; „Hipotipoza zugrăveşte lucrurile într-un mod atât de viu şi de energic încât ni le expune, într-un fel, privirii şi face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scenă animată”. Hipotipoza uneşte vocea memorialistului cu locul şi oamenii evocaţi astfel încât autorul nu suprapune două stadii cronologice şi afective separate: nu este un prezent care vorbeşte despre trecut, ci un trecut care vorbeşte în prezent. De altfel, despre posibilităţile pe care le oferă utilizarea acestei figuri, Roland Barthes nota următoarele în eseul „Despre Racine”: „Avem de-a face cu un fel de transă: trecutul redevine prezent fără a înceta însă de a fi organizat ca amintire (...); un tratat de pe atunci spune că în hipotipoză imaginea ţine locul lucrului: nici că se putea mai bine defini fantasma”.

Aici se regăseşte formula cărţii lui Sergiu Brandea, un prozator înzestrat cu o remarcabilă forţă a evocării, astfel încât, dacă s-ar înlocui imperfectul amintirii cu prezentul acţiunii, s-ar zice că totul se petrece acum, dincoace de ecranul trecerii timpului; textul începe conform „canonului” autobiografiei literare: „M-a născut mama, Malca-Ester Cuperman -Hellembrand, la 1 august 1933, nu ştiu la ce oră, că am uitat s-o întreb, dar precis că în casa bunicului meu, Mendel Cuperman, de pe strada Templelor numărul 1 din Bârlad, în camera alăturată atelierului, asistată de un doctor bârlădean, numit Barbălată, şi de o moaşă. Venirea mea pe lume a fost un eveniment fericit în familie, mai ales că el a avut loc după câteva luni de la un altul, dramatic, dureros, care avea să marcheze pentru totdeauna viaţa familiei, în mod deosebit a bunicului şi anume moartea tragică, la vârsta de 22 de ani, a fratelui mai mare al mamei mele”. Plecând din acest punct, al în-fiinţării în lume a personajului-narator, cartea adună amintiri, ca în frumoasa metaforă a ghemotocului de spini, evocată la un moment dat de autor („În filmele cu cowboy ni se arată câteodată un ghemotoc mare de spini rostogolindu-se luat de vânt în praful deşertului”), despre experienţele triste şi vesele ale primei copilării, cu absenţa tatălui, dar şi cu jocurile şi jucăriile de pe strada Strâmba (după război, I.C.Frimu, azi, Fagului), cu „icoanele” trecutului, bunicul, personaj în romanul „Oglinda salvată” al lui Virgil Duda şi bunica Hessa, „un înger cu chip de femeie”, cu ororile războiului (fixate şi în imaginea crudă a unui copil schilodit care „mergea şchiopătând, bocănind cu proteza lui de lemn, care-i înlocuia o parte a piciorului lipsă, ce-i fusese amputat în urma unei răni; în apropierea sa a explodat o mină, pe câmpul unde se dusese să se joace cu alţi copii, în satul în care cei din familia sa îşi găsiseră adăpost ca refugiaţi”) şi legile rasiste ale regimului antonescian, apoi, şcoala din Bârlad, studenţia la Iaşi, urmând firul unui Bildungsroman unde se uneşte ceea ce se vede azi cu ceea ce se imaginează prin amintire: dispar casele şi se schimbă numele străzilor, oamenii se risipesc în toate zările sau se mută dincolo, în cer, rămân, însă, amintirile, dragostea autobiografului şi un singur reper - „cişmeaua lui Iancu Cahane” -, suficiente, iată, pentru a recrea un întreg univers. Scriind despre sine, Sergiu Brandea scrie despre Bârladul său, dublând acasă din Israel cu acasă din Bârlad, în experienţa trăirii, simultan, în două culturi: „Cred că multe locuri sunt mai frumoase, altele nu. Bârladul meu arată altfel, nu zic mai frumos, desigur nu, poate mai pitoresc. Astăzi oraşul este modern, ieri avea farmec": acest farmec discret al arhaicităţii unei străzi şi a unui loc reprezintă miezul, mierea trecutului din Strâmba. Mai mult încă, oraşul şi strada din illo tempore sunt fiinţe vii („Strada Strâmba din anii '30-'40 ai secolului trecut, se putea asemăna unei oale cu apă puse pe foc; tot timpul clocotea. Aici se simţea viaţa oraşului, era ca o arteră pentru corpul omului prin care oamenii circulau ca sângele spre şi dinspre inimă, inima fiind piaţa multifuncţională a oraşului”), rechemate în instanţa memoriei şi reconstituite în ceea ce aş numi filmul vieţii din Bârladul lui Tache, Ianke şi Cadâr, într-o istorie a străzii, care începe la 1 august 1933 şi se încheie în martie 1977, când inima (comercială) a oraşului e dărâmată de cutremur, apoi, nivelată de buldozerele „vremurilor noi”, refuzând reconstrucţia, alungând definitiv farmecul unic al trecutului.

Va urma...