Mierea trecutului (II)

Prin densitatea sa spirituală, Bârladul lui Sergiu Brandea este un alt Fălticeni sau, cu expresia memorabilă a lui G. Călinescu, un Weimar românesc ori, cum scrie acad. Al. Zub, „Bârladul merită cunoscut stradă cu stradă... orice piatră a lui înseamnă istorie”; străzile, în principal, dispărutele Strâmba şi Templelor, pietrele, casele, locurile şi, mai ales oamenii de seamă reprezintă substanţa cărţii lui Sergiu Brandea: C. D. Zeletin, Ion N. Oprea, Virgil Duda, Lucian Raicu, V. I. Popa, I. Schechter (I. Șerbu), Eran Sela, Marcel Guguianu, G. Tutoveanu, Adrian Beldeanu, Ion Hobana, Constantin Chiriţă, Ion Paloda, Dumitru Solomon, la care se adaugă scriitorii, artiştii şi ficţionarii de azi Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Lucian Vasiliu, Mircea Coloşenco, Vasilian Doboş, Dragoş Pătraşcu, conferă Bârladului lui Sergiu Brandea identitatea şi, prin opera acestora, dimensiunea unui topos al culturii noastre. Acestora, dar şi multor anonimi care au făcut, însă, istoria oraşului şi străzilor sale, Sergiu Brandea le construieşte portrete, multe memorabile, în fond, nişte micromonografii, începând cu „colegul meu din tinereţe – C. Dimoftache-Zeletin”, în ale cărui fraze inspirate despre trecut, autorul găseşte argumente puternice pentru propriul demers memorialistic; „Mereu mai limpezi straie înveşmântă şi tot ce-aştept s-aud că plânge-cântă! Doar are şi trecutul, are-o viaţă, râvnind, ca orice nopţi, o dimineaţă”; „Ce mai rămâne din copilărie, dacă cele mai multe din fanteziile ei nu sunt altceva decât exerciţii pentru maturitate”, scrie C. D. Zeletin pe care Sergiu Brandea îl citează nu doar în spiritul reconstituirii exacte a dimensiunilor personalităţii cunoscutului medic şi scriitor bârlădean, ci şi în beneficiul propriu al legăturii inextricabile, prin imaginarul prozatorului, cu trecutul năruit în „memoria bunicilor” şi în colbul arhivelor. „Arta portretului” este prima dintre calităţile indiscutabile ale prozatorului; colegii de clasă şi profesorii din şcolile Bârladului, apoi, cei din problematica studenţie ieşeană, negustorii de pe strada Strâmba, un Lipscani al Bârladului, prietenii, precum anonimul Iţolă, „scriitor fără noroc” ori celebrii Lucian Raicu şi Virgil Duda, oameni obişnuiţi, Hugo Perlmann, doctorul Aron Țudic, familia Fluture şi Marcu Schvartz - Negreanu, „unul din ziariştii buni ai Bârladului încă din anii '30”, pitorescul personaj Moş Tache, sacagiul improvizat al străzii Strâmba şi oamenii „ciudaţi”, potenţiali protagonişti ai unor proze de ficţiune alcătuiesc o galerie foarte diversă, o lume care rezistă încă între cutele memoriei lui Sergiu Brandea. Astfel, lângă un portret precum cel al lui Lucian Raicu, cu detalii interesante pentru istoricul literar, se află, în această galerie, poveşti şi portrete cu un evident potenţial epic: „Când eram mic, pe străzile oraşului umbla în neştire un tânăr înalt, puţin gheboşat, parcă însuşi pământul stătea pe umerii săi, cu părul blond lăsat în plete peste umeri; avea o frunte lată, pomeţii obrajilor proeminenţi îi scoteau în evidenţă doi ochi mari, verzi, trişti, o privire pierdută sub genele lungi de visător, care îl făceau şi mai frumos. Lumea îl numea Apostol. Îmbrăcat sărăcăcios, dar curat, mergea fără nici o ţintă pe străzile oraşului cântând cântece numai de el ştiute, un fel de geamăt, de romanţă, absent la tot ce-l înconjura. Câteodată femeile îl miluiau luându-1 în casă, dându-i ceva de mâncare. În oraş, oamenii erau înclinaţi să-i dramatizeze biografia, unii chiar «ştiau sigur povestea», cum că Apostol a fost student la filozofie, dar sărac, s-a îndrăgostit nebuneşte de o colegă, fată frumoasă şi bogată, fiica lui... om important, care la început l-a iubit, dar, influenţată de familia ce se opunea relaţiei, l-a părăsit căsătorindu-se. Durerea lui Apostol a fost mare, n-a putut suporta despărţirea care l-a adus în pragul sinuciderii, dar a fost salvat, şi-a «pierdut minţile» , a fost internat la Spitalul Socola de la Iaşi şi, de când a ieşit, este cum îl vedem. Nu am avut niciodată ocazia să verific veridicitatea poveştii, eu am luat-o întotdeauna ca o «legendă». Apostol mi-a rămas în minte pentru înfăţişarea sa, sigur şi datorită legendei”.

Sergiu Brandea are harul povestirii şi, mai ales, forţa de a reconstitui ceea ce va fi fost şi atmosfera specială a spaţiului rememorat: pregătirile pentru sărbători pe străzile Strâmba şi Templelor, în sinagogile celor cinci mii de evrei din Bârladul de altădată, „tabloul vechi” cu sacagiii, găzarii şi vânzătorii de gheaţă („Alimentarea cu apă a gospodăriilor se făcea cu ajutorul sacagiilor. Venea sacaua cu apă, îţi cumpărai două-trei găleţi ca să ai pentru gătit şi alte nevoi urgente, iar pentru restul necesităţilor se aduna apă de ploaie în vase sau butoaie puse sub burlanul de la streaşină, care se afla în curte. La W.C.-ul din fundul curţii, o hazna, nu se folosea apă. Dar nu numai apa se vindea cu butoiul (sacaua). Trecea şi găzarul care-ţi vindea petrol, gaz cum îl numeam noi, pentru pus în lampă, fiecare casă avea aşa ceva de folosinţă în cazul când se stingea lumina sau în locuri unde în gospodărie nu era instalată lumina electrică. Mai umbla şi unul cu căruţa care-ţi vindea gheaţă... şi alţii”), oraşul vechi cu băcănia lui Manuc, brutăria lui Ghergatos, librăria lui Petroff, coaforul lui Lupu Moscovici, croitoriile lui Groper, Căruţaşu şi „La Gălăţeanu” a lui Rozner, cafeneaua lui Bernaciuc şi cişmelele, dintre care, până azi, ca un reper al memoriei, „cişmeaua lui Iancu Cahane”, întâmplări, unele amuzante, precum transformarea „verzilor” (legionari) în „roşii” (bolşevici), în anii instalării comunismului ori agitaţia unui fotograf, la o nuntă, cu un aparat fără film, altele triste, precum povestea dragostei neîmpărtăşite a lui Bernard Leibovici (Lucian Raicu), câteva tragi-comice, cum e aceea a lui Hugo Perlmann căruia comuniştii i-au luat „drogheria-parfumerie”, rămânând să trăiască din scris („Îi scriu lui soră-mea la Paris să-mi trimită bani, ea îmi trimite pachete, bani şi eu îi iau din bancă. Doar scrie clar în scrisoare câţi bani mi-a trimis. Păi dacă nu scriu, nu-mi trimite şi n-am din ce trăi”, declară Hugo unor securişti vigilenţi care îl cred „spion”), în sfârşit, povestea fastuoasă a Bâlciului, a iarmarocului anual dintre 15 şi 29 august, de pe terenul viran „la capătul dinspre nord al străzii Regale, chiar peste drum de Grădina Publică” dau seama despre forţa evocării şi arta povestirii din „Strâmba”.

Sergiu Brandea este unul dintre remarcabilii scriitori şi publicişti israelieni de limbă română; scriind, în „Strâmba”, despre Bârladul său, îl face, prin portretele, evocările, poveştile sale memorabile, şi puţin al nostru.