Minunatul chip al pământului

 Samarkandul e aşezat în oaza Zeravşan. În depărtări se bănuiesc zidurile de piatră ale Pamirului. Contraforturile acestora, lanţurile munţilor Turkestan, Zeravşan şi Nurata, descriu un arc de cerc la Nord, la Est şi la Sud. Zburăm în asfinţit foarte aproape de crestele lor de piatră. Ai senzaţia că dacă s-ar lăsa o scară ai putea coborî pe spinările solzoase de reptilă. Te încearcă, din când în când, chiar dacă nu eşti spăimos, teama că avionul ar putea să cadă într-un gol de aer şi să se aleagă praf şi pulbere. Dar Antonovul 24, fornăind cu toată puterea motoarelor înaintează netulburat, lunecând ca o sanie trasă de câini prin singurătăţi arctice, lăsând în urmă şi având mereu înainte întinderi albe, zăpezi cărora lumina mătăsoasă a asfinţitului le dă o lucire de oţeluri tăioase şi reci. Nu, nu zburăm în această libelulă către Polul Nord. Nici n-ar fi cu putinţă, deşi odinioară piloţii temerari, deschizătorii de drumuri, au îndrăznit un asemenea drum cu avioane mai modeste, ca să nu le zicem primitive. În timpurile noastre asta e misiunea avioanelor gigant, a supersonicelor.

Ne îndreptăm, călătorind de la Taşkent spre un pol al lumii, spre Polul Frumuseţii, spre Samarkand, oraşul care a fost supranumit din vechime „minunatul chip al pământului”. Amurgeşte. Încă se mai disting nu doar contururile, ci şi detaliile. Din plină iarnă păşim pe tărâmurile de vegetaţie abundentă ale oazei Zeravşan. Ierburi de un verde gras, copaci cu frunza întomnată, câmpuri înzăpezite de culturi de bumbac, pământ auriu, catifelat şi brâie de apă leneşă, somnolând în câmpie. Oaza Zeravşanului. Palmierii nu-şi înalţă gâturile de girafă lângă răcoarea de izvoare a oazei. Oamenii au ridicat minarete, turnuri acoperite de cupole. Le-au acoperit cu verdele vegetal al faianţei, al majolicii, cu florile văzute şi nevăzute, dând la iveală superbe cohorte de arbori din piatră.

După drumurile prin pustietăţile aride ale deşertului, intrând în Oaza Zeravşan călătorul pătrunde parcă într-o irealitate. Surpriza era de-a dreptul copleşitoare. Simţămintele celor care au ajuns de-a lungul istoriei aici au fost felurite şi reacţiile lor aşijderea. Alexandru Macedon a constatat cu încântare existenţa unei civilizaţii de un rafinament egal cu cel al Eladei, Marco Polo, la rându-i, a fost sedus de această lume, misterioasă doar pentru cel ce n-o cunoştea. Genghis Han s-a arătat iritat, scos din sărite de ceea ce-a văzut şi mai ales de încăpăţânarea cu care băştinaşii îşi apărau cetatea, încât a hotărât s-o treacă prin foc şi sabie. Urmaşul lui, Timur Lenk, nu mai puţin crud decât Genghis Han, a înţeles ceva din duhul locului şi a încurajat spiritul la Samarkand. Nepotul acestuia, Ulug Beg, a mers mai departe, fiind mai degrabă savant, decât monarh. Cercetările sale de astronomie au marcat evoluţia acestei ştiinţe. În vremea domniei lui Beg mai ales, Samarkandul, cu universităţile sale vestite, a devenit cu adevărat centrul spiritual al lumii orientale.

Chiar dacă Samarkandul a decăzut, fascinaţia pe care o exercită nu s-a stins nici o clipă. E chemarea mereu vie şi intensă a veacurilor de istorie. (Va urma)

Sursa foto: wikipedia.org