Norman Manea, Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian, Polirom, 2010, 368 p.

ALEX GOLDIŞ

N-aş merge atât de departe încât să identific aici un program, însă trebuie să constat că unul dintre cele mai consistente volume de dialoguri apărute la noi în ultimii ani a trecut aproape neobservat de comentatori în cele şase luni de la apariţie. Cartea de dialoguri ale lui Norman Manea cu Edward Kanterian – actualmente lector la Oxford – e cu atât mai importantă cu cât nu respectă propriu-zis tipicul unor astfel de volume.

Un catalog de obsesii

O dată, pentru că ea se păstrează la adăpost de memorialistică, cu tot potenţialul ei romanţios. Nu vom afla, din „Curierul de Est”, mai multe date din biografia lui Norman Manea decât lasă să se întrevadă, prin crăpăturile ficţiunii, majoritatea romanelor lui. Asta pentru că, deşi rolurile nu se inversează niciodată de-a lungul celor 350 de pagini,  în joc nu e personalitatea lui Norman Manea, ipostaziată de intervievator ca o „somitate” abilitată să-şi dea cu părerea despre tot şi toate, ci un set de preocupări şi experienţe comune. La fel ca Norman Manea, Kanterian e un intelectual disputat de identităţi multiple: germanul de etnie iudaică şi-a trăit adolescenţa în România pentru a emigra, în 1981, în Vest. E uşor de observat însă – dincolo de o anumită experienţă asemănătoare şi de opinii apropiate – că cei doi împărtăşesc acelaşi tip de gândire. Atât Manea, cât şi Kanterian refuză să gândească în absolut (sursa tuturor impulsurilor totalitariste), preferând o reflecţie pusă la adăpostul comparaţiei şi al contextualizării. Pe traseul ideatic Est – Vest şi înapoi, toate problematicile sunt supuse unor serii de oglindiri şi paralele extraordinar de fertile tocmai pentru că cei doi gândesc întotdeauna prin raport. Raport care înseamnă deopotrivă glisarea de la o cultură la alta, permanenta confruntare de opinii, dar şi testarea aceleiaşi idei în timp. Întins pe durata a 10 ani (cele trei convorbiri sunt datate 1999-2001, martie 2007, respectiv ianuarie-iulie 2010), dialogul se construieşte ca un catalog de obsesii comune.

Temele legate de literatura propriu-zisă sunt generale (relaţia cu biograficul, topos-ul supravieţuirii în scrierile iudaice, raportarea la literatura postmodernă), când nu rămân pur şi simplu în fundal. Primează, în schimb, dilemele existenţial-ideologice, cu provocările contextului internaţional actual. „Curierul de Est” e un divan – în înţelesul pur al termenului, de reflecţie de la înălţime – al celor mai importante dezbateri publice din ultimii douăzeci de ani (cu trimiteri la întreaga istorie a secolului XX). Adepţi ai meditaţiei pe spaţii largi, fără pasiune pentru anecdotic şi accidental, pe cei doi nu-i interesează decât subiectele globale sau cazurile particulare cu largi consecinţe asupra modificărilor de mentalitate. Ceea ce nu înseamnă, însă, că discuţia pluteşte în nedeterminare sau că temele scapă de sub control, căci un simplu inventar e în măsură să le trădeze coerenţa de fond. Toate se aşază firesc în bazinul larg creat de ascensiunea ideologiilor fasciste sau comuniste în prima jumătate a secolului XX, pe de o parte, şi pericolul actual al extremismului islamic sau naţionalist, de cealaltă parte. Cei doi poli sunt repere pentru dezbateri delicate, dar în cel mai înalt sens relevante pentru problemele identitare ale lumii moderne: România şi antisemitismul, posibilitatea de redempţiune a Germaniei naziste, justeţea echivalării Gulagului cu Holocaustul, sau, şi mai acut, condiţia intelectualului în Est după căderea regimurilor totalitariste, natura liberalismului românesc actual, 11 Septembrie, cauzele violenţelor din Irak sau Afganistan, cultura pop a Americii, reculul culturii umaniste în faţa progresului tehnologic etc.

Sigur că fiecare dintre aceste problematici a fost atât de întoarsă pe toate feţele în ultimii ani, încât riscă să plictisească. Fapt de care cei doi interlocutori sunt perfect conştienţi. Mai mult decât tranşanţa diagnosticelor sau originalitatea soluţiilor contează, însă, poziţionarea atentă şi nuanţată. Ce impresionează, de altfel, în discursul lui Norman Manea, e o anumită retractilitate şi rezervă de fond, pusă în slujba disocierii ideilor până la ultima inflexiune. Fiecare dintre răspunsuri pare într-atât de lung deliberat, încât ar putea fi citit drept un eseu autonom. O parte dintre ele au şi fost publicate ca atare, fără intervenţiile lui Kanterian. Surprinzător e, însă, că în ciuda raţionalizării maxime şi a fidelităţii aproape maniacale faţă de adevăruri general-valabile, dialogul are o tensiune interioară aparte.

Verdicte incontestabile

În primul rând, pentru că poziţiile uneori rigid „corecte” sunt asezonate cu o serie de citate şocante sau paradoxale, care colorează şi nuanţează permanent discursul scriitorului. Tocmai când ajunge la o concluzie indiscutabilă, Norman Manea simte nevoia să deschidă din nou o acoladă printr-o referinţă contrară. Curiozitatea vie, respectul sau doar toleranţa faţă de toate produsele umane (bune sau rele), grija de a nu reduce nimic din complexitatea vieţii înseşi pun mereu la lucru erudiţia impresionantă a scriitorului. Până într-atât, încât Manea pare să fi privit – şi citit despre – fiecare lucru din toate unghiurile posibile. Îl putem descoperi astfel pe democratul incurabil citând, pe jumătate resemnat, pe jumătate amuzat, din Flaubert, adversar declarat al votului universal: „Cum adică, un nebun sau un idiot să aibă acelaşi vot ca mine?”. Sau pe cel ce pledează constant pentru conservarea memoriei lagărului trimiţând la ironica definiţie evreiască a antisemitului: „cineva care îi urăşte pe evrei mai mult decât ar trebui”.

Permanenta distanţare ironică faţă de propriile afirmaţii constituie, de altfel, şi secretul credibilităţii lui Norman Manea. De pe poziţia sa principială, întotdeauna cântărită la miligram, scriitorul poate formula judecăţi extrem de tranşante. Cu precizarea imediată că în cazul lui tranşanţa nu provine, în mod paradoxal, din vehemenţa ideii, ci din rigoarea nuanţei. Verdictele asupra României actuale – dar şi asupra unor situaţii sau cazuri istorice îndelung discutate – sunt incontestabile tocmai pentru că survin în urma unei îndelungate căutări în limbaj. Din acest punct de vedere, „rechizitoriul” lui Manea la adresa societăţii sau a culturii româneşti, mai puţin strident decât cel formulat de Adrian Marino într-o carte apărută şi ea anul trecut, e, în acelaşi timp, mult mai dur. Însăşi modalitatea de formulare a obiecţiilor e cu totul opusă în cele două cazuri. Unde autorul „Vieţii unui om singur” generaliza tot timpul pornind strict de la experienţe personale, Norman Manea aduce probe documentare, compară şi disociază, scoţând pe cât posibil din calcul propria persoană. Critica de nuanţă, contextualizată, ţinteşte mai clar câteva dintre stereotipiile româneşti decât reproşurile atotcuprinzătoare, formulate sub specia lui illo tempore.

Reprezentativ în acest sens e felul în care Norman Manea rezolvă atât de complicata problemă a antisemitismului la români. Dublat, ca de o umbră, de o autentică stânjeneală („chestiunea antisemitismului este plicticoasă, penibilă, o adevărată tortură a monotoniei şi a locului comun”) tocmai pentru că ar putea fi acuzat de parti-pris-uri, scriitorul face lumină atât în cazurile îndelung dezbătute ale lui Eliade sau Sebastian, cât şi în mai recente luări de poziţie ale lui Paul Goma, Nicolae Manolescu sau Mircea Zaciu. Ciudat e că, oricât l-ar provoca tânărul Kanterian să pronunţe cuvântul „antisemit” cu privire la Mircea Eliade sau Mihail Sebastian, Norman Manea îl refuză, pledând, în schimb, pentru o analiză strict factuală, dar atentă la resorturile adânci ale personalităţilor în context. Pentru a mă rezuma la un singur exemplu, mult mai subtil decât în inflamata monografie a Martei Petreu e explicată, de pildă, adeziunea lui Mihail Sebastian la extremism: „Ambiguitatea lui Sebastian mi se părea motivată mai ales afectiv, nu ideologic. Tocmai afectivitatea şi fidelitatea l-au tot «lunecat» în braţele viitorilor adversari, de care se desprindea greu, pe care nu putea să-i recunoască în noile lor întrupări. Cine urmăreşte atent lecturile sale, recenziile şi eseurile sale, nu descoperă înclinaţii spre extremism, vitalism şi morbiditate transcendentă, nici naţionalism sau xenofobie”. Chestiunea antisemitismului – şi, în general, orice problemă legată de ideologie – e atât de complexă, încât ceea ce-i revine scriitorului nu e aplicarea unor etichete stricte, cât căutarea în limbaj a unor nuanţe ilustrative, pe cât posibil, pentru fiecare caz în parte: „Ar trebui căutat sau inventat alt termen, care să conţină şi latenţe, inconsecvenţe, ezitări, duplicităţi, şi nu îl găsesc”, mărturiseşte la un moment dat scriitorul. Ezitările lui nu sunt şovăiri laşe sau ritualuri complezente, ci sondări intense ale exactităţii şi măsurii juste. Cu reversul că atunci când totuşi Norman Manea optează pentru etichetări fără echivoc, ele poartă greutatea tuturor experienţelor sale reale şi livreşti. Şi – se ştie – nici unele, nici altele nu sunt de neglijat.

Pe scurt, reflexul gândirii prin comparaţie şi obsesia despicării firului în patru îl fac pe autorul „Plicului negru” unul dintre cei mai corecţi evaluatori ai societăţii româneşti actuale. Norman Manea e cu atât mai creditabil când critică haosul instituţional sau „persistenta pulsaţie antiliberală” a României actuale cu cât e capabil să identifice, de cealaltă parte, şi dezavantajele unei trepte superioare de civilizaţie precum cea americană, unde comodificarea a anulat aproape total rolul intelectualului în societate. Cu singura obiecţie că poate nu de „liberalism” ducem lipsă – cultul individualismului, a proprietăţii private şi a libertăţii de opinie s-au aliniat totuşi la standarde occidentale în ultimii ani –, cât de o reală tradiţie democratică şi egalitară, care să nu mai vadă în minorităţile de orice tip un pericol. Liberalismul şi democraţia nu se suprapun nici măcar parţial la noi aşa cum se întâmplă în SUA sau în alte state occidentale; de aici, mica imprecizie terminologică a celor doi interlocutori. După cum m-au convins total, apoi, judecăţile incomode ale lui Manea cu privire la personalităţi de prim rang ale culturii române din ultimul secol, de la Mircea Eliade până la Nicolae Manolescu. Atât de vehiculata frustrare a scriitorului exilat vizavi de „instituţia Manolescu” nu e decât un stereotip la care cititorii acestei cărţi vor fi obligaţi să renunţe definitiv. Norman Manea nu se lamentează cu privire la absenţa din miezul canonic al „Istoriei literaturii”, ci cu privire la atât de balcanica practică a criticului de a-şi transfera fără rest judecăţile de gust asupra funcţiilor administrative. În ultima perioadă, Manolescu e – din păcate – critic literar mai ales în postura de preşedinte al USR şi de ambasador UNESCO.

Trebuie spus cât se poate de răspicat că, spre deosebire de alţii, Norman Manea a câştigat enorm din experienţa exilului american. În personalitatea lui, relativismul şi democratismul de peste Ocean au crescut firesc pe scepticismul şi retractilitatea congenitală sau doar dobândită. Departe de a intra în conflict, cele două laturi s-au potenţat reciproc într-un mod exemplar: blazarea a făcut relativismul mai adânc, nelăsându-l să alunece nicio clipă în superficialitatea pop specific americană, în timp ce degajarea democratică au dat un plus de curaj şi de autenticitate vocii publice şi scriitoriceşti. Dacă „Curierul de Est” e o carte instructivă în cel mai înalt sens e pentru că, dincolo de judecăţile corecte, ea spune, în filigran, povestea formării unui intelectual autentic şi liber, cum puţini avem la ora actuală.

 

Sursa: http://revistacultura.ro