Norman Manea, Inaintea despartirii. Convorbire cu Saul Bellow/ review de Claudiu Turcus

Discutiile cu/intre scriitori au uneori calitatea de a fi plictisitoare. Caci, trecand peste cei carora le lipseste carisma, neinteresanti in mod natural, mai exista o categorie de intelectuali care, desi au potential in a crea atmosfera, isi gestioneaza, din pacate, prost vanitatile, tinand cu orice pret sa imprime pana si celor mai firesti momente aura unor dezbateri intelectualiste.

Insa cand se feresc de asemenea metehne, scriitorii devin brusc oameni. Adica se simplifica dintr-o data, isi descopera biografia, rememoreaza episoade din copilarie, spun glume, se emotioneaza cand li se lauda o carte de tinerete, isi evoca mama, discuta politica etc… Un astfel de dialog se poate gasi si intr-una dintre cele mai recente carti ale lui Norman Manea, Inaintea despartirii. Convorbire cu Saul Bellow (Polirom, 2008). Prefatata de un studiu al lui Norman Manea despre celebrul prozator american, convorbirea dintre cei doi intoarce pe toate partile biografia evreului rus Belii, americanizat Bellow. Si, in ciuda faptului ca interviul este inregistrat video intr-un proiect israelian cat se poate de serios, – Words & Images –, autorul lui Herzog, dar si  cel al Fericirii obligatorii refuza orice regie prealabila. Astfel, umorul evreiesc, eleganta anglo-saxona si relaxarea americana impun o atmosfera pe cat de selecta, pe atat de accesibila.

Portretul unui nobil mai in varsta

Inca din studiul introductiv, Manea incearca sa-si contureze metoda de interpretare a operei si personalitatii maestrului-prozator. Prin urmare, Cum-sa-scrii-despre-un-prieten-cu-notorietate pare a fi provocarea romancierului bucovinean exilat la New York (in capitolul Ganduri despre Saul Bellow). Norman Manea izbuteste sa construiasca o figura echidistanta, dar in acelasi timp complexa, a maestrului Bellow. Pentru el, prozatorul nu poate fi redus nici la ce a inteles critica literara din romanele sale, dar nici la persoana atat de familiara cu care face  excursii la Vermont.

In primul rand, Manea refuza o lectura biografista a prozei celui pe care-l numeste un nobil mai in varsta, deconspirand falimentul unei atare abordari prin aceea ca americanii au receptat personajul principal din Ravelstein ca o proiectie artistica a lui Allan Bloom, in timp ce critica romaneasca a pus semnul egal intre personajul periferic din acelasi roman – Radu Grielescu – si Mircea Eliade. Pledand pentru observarea categoriilor universale in arta, autorul Plicului Negru avertizeaza ca exista riscul de a reduce literatura la un instrument generator de instante morale. Caci –  nuanteaza Manea – „imaginea intelectualului care isi inalta glasul in favoarea raului in momente istorice decisive nu se limiteaza, dupa cum bine stim, la Eliade sau la Nae Ionescu sau la extremismul de dreapta. Suntem indreptatiti sa depasim simpla confruntare intre faptele biografice si realitatea fictiunii”. In consecinta, Manea ia apararea pofunzimii si ambiguitatii prozei lui Bellow, constient ca in critica literara certitudinea e unul dintre cei mai mari dusmani. Cand afirma ca „in inima prozei lui Bellow se afla scrutarea pragmatismului brutal al societatii americane, banalitatea discursului cotidian si apetitul popular pentru scandal”, prozatorul roman se asigura ca a aproximat oarecum limitele unui imaginar, dincolo de acestea preferand prudenta analitica.

Pe de alta parte, dintr-o perspectiva a sociologiei literaturii, Bellow apare ca un tanar profesor la Bard College, unde are de infruntat dascali sceptici fata de literatura moderna. Este, de asemenea, autoironic, caci in loc sa raspunda la intrebarea unui editor roman „Cine se ascunde in spatele dumneavoastra, domnule Bellow?”, prozatorul incepe sa glumeasca despre faptul ca nici macar fostii colegi de liceu nu aflasera ca luase premiul Nobel. Mai mult, calificat de unii ca reactionar si proscris de aparatorii politicii corecte, Bellow nu se sfieste nici sa vorbeasca liber afirmand ca „va considera in cadrul multiculturalismului global de azi, egalitatea culturala pentru Africa atunci cand va citi un Proust african”.

Dar, dincolo de imaginea sa sociala, autorul Iernii decanului ramane pentru Manea un apropiat prieten: un personaj care se imbraca dimineata „in tricou  si blugi cu multe buzunare, cu o sapca de baseball cu cozoroc mare, albastru”, iar seara purta „camasi roz si papioane cu modele neobisnuite”. Si tot din ipostaza de bun amic, in 1997, cand prozatorul roman se pregatea pentru vizita in Romania, Bellow a gasit cu cale sa-i dea un sfat, pe care insa acesta nu l-a urmat si a fost nevoit sa suporte consecintele: „Ai destule motive de tortura aici. Te vei simti ingrozitor.(…) Manierele, cultura, stii ce vreau sa spun. Dar ce se afla dedesubt, …nu, nu te duce. Profita de distanta”. Iata, asadar, ca dincolo de influenta scriitoriceasca, Below a exercitat asupra lui Manea si o influenta cu privire la Romania. Se poate lesne intui si in ce sens.

Cum am devenit american

Spre deosebire de prima parte a cartii, convorbirea propriu-zisa dintre cei doi prozatori nu poate fi sub nicio forma rezumata. Norman Manea se retrage voit in umbra, formuland intrebari ademenitoare care il fac pe Saul Bellow sa se destainuie, sa se amuze, dar mai ales sa recunoasca ca nu are raspunsuri definitive la nicio intrebare importanta.  S-ar putea spune ca dialogul scoate in evidenta povestea unei deveniri, mai intai religioase, iar apoi identitare. Dintr-un evreu practicant, Bellow devine un imigrant, iar apoi un scriitor american. Are o copilarie in care a cunoscut boala, in adolescenta si-a pierdut mama, dupa care experimenteaza o tinerete ambigua, marcata de convingeri politice de stanga. Nu dupa mult timp incepe sa-si considere viata ireductibil legata de scris, iar cucerirea unui premiu Nobel nu-l afecteaza mai mult decat parasirea Chicago-ului pentru ca prea-i murisera toti apropiatii in acel loc. In fine, la capatul unui dialog de sase ore, evreul americanizat, Saul, descopera un nou punct esential pentru existenta sa: bucuria ca are un prieten ca Norman.

In schimb, despre ceilalti scriitori cu care s-a intersectat, Bellow nu face confesiuni prea detaliate, se fereste sa-i valorizeze decisiv. Oricum, Eliade ii apare ca un om care „ juca roluri” si pe care il banuieste de legaturi cu adeptii antisemiti ai lui Jung. De asemenea, Ionescu nu-i este foarte simpatic scriitorului american, caci se considera neverosimil de amuzant, dar in acelasi timp il si compatimeste, intrucat era terorizat de nevasta sa plimbe cainele fie vreme buna, fie vreme rea. Un portret de-a dreptul comic ii construieste Below prozatorului idis Bashevis Singer, pe care l-a si tradus in engleza: un om foarte talentat, dar in acelasi timp straniu si grotesc, care „avea ceva Dada in el”: o figura spectaculoasa care cere jurnalistilor sa-i adreseze la conferintele de presa anumite intrebari, numai pentru placerea de a le numi stupide in public.

Cu siguranta, insa, ca cea mai complexa relatie o are Bellow cu sine insusi. Aproape aforisitic cand vorbeste despre framantarile proprii, romancierul american isi dezvaluie metamorfoza religioasa printr-un rationament pe cat de retoric, pe atat de valid. Aflat, cum remarca si Norman Manea intr-un comentariu, intre Humboldt si Herzog adica intre modelul intelectualului si cel al artistului, Bellow invata sa traiasca cu ceea ce crede, ba chiar si cu propriile greseli: „Am incetat sa mai dezbat cu mine insumi daca cred sau nu in Dumnezeu. Nu este o intrebare reala. Intrebarea reala este ce am simtit in acesti ani, iar in toti acesti ani am crezut in Dumnezeu. Ce pot sa fac in legatura cu asta? Deci nu este o chestiune legata de eliberarea intelectualului din lanturile sale, ci in primul si in primul rand, tine de incercarea de a decide daca ai de-a face cu niste lanturi si de a accepta apoi ceea ce crezi”.

Astfel, convins ca va invinge in cele din urma – „Cand mi-am hotarat drumul in viata mi-am dat seama ca societatea va fi impotriva mea. Am stiut ca am sa castig si ca va fi o victorie marunta (s.m.)” – Saul Bellow transpare prin optica si intrebarile lui Manea o autoritate in materie de scris, dar nicidecum o statuie. Morala ar fi ca atitudinea trebuie urgent transplantata si in cultura noastra cu desavarsire provinciala inca de la centru, caci pe aici prea se cultiva admiratia.

review reprodus dupa revista Vatra, cu acordul autorului