Norman Manea, Vizuina, Editura Polirom, 2009, 366 pagini

 

Romanul lui Norman Manea devine mai bun din momentul in care se termina. Memoria reuseste, in baza unor personaje si a unor spatii albe altfel abil lasate ca atare de prozator, sa injghebeze o modesta participare retrospectiva si sa dea o minima functie romanesca unor pagini si episoade care de-a lungul lecturii directe se dovedisera fie stangace, fie ridicole, fie puerile – intr-un cuvant, greu de dus la capat.

 

Vizuina nu este o carte buna. Norman Manea este un romancier inapt narativ. Nu poate sa transporte un personaj din punctul A in punctul B fara sa-l lezeze, chiar daca distanta intre A si B este minima. Cum nu-i lipseste inteligenta de autor, isi disimuleaza inabilitatea in formula: joaca la alibiul prozei moderniste, toata numai elipsa, monolog si stil indirect liber (si, din pacate, si dialog: dialogurile lui Norman Manea sunt chiar rele, in special in replicile mai lungi, unde bat campii cu o gratie care razbate te miri unde). Chiar si asa, „modernist” in vremea redescoperirii povestitului si a povestii genuine, romanul scartaie din toate frazele. Nu doar stilistic. Aproape ca as dezgropa calamburul lui Cornel Regman – romanul pisălogic – pentru a regreta pe scurt ca a trebuit sa citesc de zece ori consideratiile personajelor din Vizuina despre Borges („Orbul argentinian”/ „Marele Orb” s.a.m.d.) si despre povestirea Moartea si busola, care ii inspira lui Norman Manea un bulevard narativ (bulevard in sensul ca Norman Manea nu e singurul care a luat-o pe acolo).

 

Un alt punct sensibil priveste chiar unul dintre locurile de maxim interes ale cartii. Romanul se marketeaza in revizitarea figurii lui Mircea Eliade si a asasinarii lui Ioan Petru Culianu. Si Eliade si Culianu apar ca „personaje”, avand numele schimbate, dar transferul se face transparent. Calculul este inteligent si functioneaza o vreme, servind un oarecare suspans nu neaparat prin actiunea in priza directa (care lipseste), ci mai mult intelectual, prin „cheia” pe care Norman Manea urmeaza sa o construiasca : Cosmin Dima si Mihnea Palade sunt asadar Eliade si Culianu jucand incognito, la alibi.

Sigur, e lucru de manual ca fictiunea declarata ca atare are dreptul la autonomie fata de eventualul ei referent sau model real. In teorie, Cosmin Dima din Vizuina lui Norman Manea nu poate fi redus la Mircea Eliade, modelul lui real, decat printr-o operatie ilicita. Totusi, cu tot respectul pentru Cosmin Dima si pentru declaratia lui de independenta, declar sub semnatura ca nu reusesc sa vad care este contributia lui Norman Manea la traducerea lui Mircea Eliade in Cosmin Dima, minus cateva trucuri de suprafata (nevasta romanca a lui Eliade este britanica in roman, Mihail Sebastian este travestit intr-o Marga Stern, amanta evreica de tinerete a lui Dima). Toate propozitiile principale din enciclopedia reala care-l descrie pe Mircea Eliade trec in personajul lui Norman Manea. Aproximativ la fel este cazul lui Mihnea Palade (Culianu). Mai mult, Norman Manea importa din realitate aproape fara modicari si trama relatiei Eliade-Culianu, ca si pe aceea a asasinarii lui Culianu. Si inca intr-un sens discutabil etic: ce il impiedica pe Norman Manea sa foloseasca numele reale din moment ce, repet, le-a construit cu pozele in fata? Nu pare sa existe o miza inihibitiva pentru asta, cu exceptia catorva mici tuse – vezi de pilda p. 90, unde dna Cosma se simte disconfortata de un student evreu – pe care Norman Manea nu ar fi putut sa le mai introduca, intrucat lipsa documentatiei le-ar fi facut calomnioase.

Copii dupa natura, asadar  (pe care, sigur, Norman Manea le-a facut cu cuvintele lui…): eticheta cea mai corecta pentru partea  masiva din roman care-i priveste pe Eliade si Culianu este, cu tot respectul pentru teoria literaturii si pentru dreptul oricui de a o invoca drept alibi, aceea de „novelizare a unor personaje si intamplari reale”.

Acestea fiind spuse, sunt personajele Dima si Mihnea Palade personaje bune? Nu: faptul ca vampirizeaza necreativ si palid niste modele reale le tine aproape de o eseistica altfel corecta argumentativ; in acest sens, respectivele secvente pot fi vazute ca o reincalzire/ revizitare/ resapare a eseului Felix Culpa, scris de Norman Manea in anii 90. Novelizarea de acum nu aduce nimic nou – nici literar, nici intelectual.

 

 

Dezolant e ca, in conditiile in care e un povestitor absent si un stilist deplorabil, autorul nu e atent nici la acele mici detalii care dau aerul de realitate unei fictiuni – si care pot compensa intr-o masura defectele de dincolo.

Iau ca exemplu urmatoarele doua pasaje, culese din doua pagini succesive. Luate la bani marunti, ele se destrama iremediabil la calitatea de doar-fraze (scrise cum deja stiti) fara referent.

„Asasinarea profesorului Palade abia de a fost mentionata in presa americana. Articole aparusera doar in presa locala, ecoul si rumorile au persistat doar in universitate.” (p. 81).

„In perioada cand isi rescria, a zecea oara, recenzia despre memoriile lui Dima, Peter urmarea febril stirile si zvonurile privind cercetarile politiei si speculatiile venind de la cititorii in cafea si in stele cu care parapsihologul Palade avusese legaturi. Nu si-a retras, insa, recenzia trimisa lui Larry Doi, nici nu-a adaugat vreun comentariu despre asasinarea infidelului ucenic al lui Dima. Cand a  aparut textul, la aproape un an de la asasinat, politia americana oprise deja, din lipsa de fonduri, investigarea crimei. Larry Doi nu ezitase, totusi, sa foloseasca senzationalul asasinat pe manseta rosie care traversa coperta revistei.” (p. 82)

In cele doua pasaje apropiate exista nu doar neconcordante, ci si lucruri absolut lipsite de sens. Pentru neconcordante comparati „Asasinarea profesorului Palade abia de a fost mentionata in presa americana.” cu „Peter urmarea febril stirile si zvonurile privind cercetarile politiei”. Nota bene, Peter nu putea urmari presa din Romania, unde cazul fusese intr-adevar disecat mediatic („Valva in tara de origine a fost incomparabila”, p. 81) pentru ca dupa numai cateva paragrafe, la p. 83, se spune ca Gaspar nu urmarea presa din tara („Gaspar aflase de la Gora injuriile din presa Patriei.”)

Pe de alta parte, partea tabloidala cu banderola rosie e nu doar nespecifica tipului de presa academica in care Gaspar si-ar fi publicat textul, dar si aiuristica (in baza carui element ar fi putut fi speculata, pe scurt (cat sa incapa pe manseta rosie), legatura dintre recenzia la memoriile lui Dima si asasinarea unuia dintre numerosi discipoli ai lui Dima? Ce-i drept, legatura dintre Eliade si moartea lui Culianu a fost speculata calomnios in „Ravelstein” romanul lui Saul Bellow: dar asta n-are nici o legatura cu normele care ar fi facut imposibila titrarea pe banderola rosie).

 

Ce functioneaza totusi din roman? Cate un mic truc narativ, precum acela, luat din „Pnin”-ul lui Nabokov, cu naratorul care pe parcursul cartii trece de la persoana a III-a la persoana I, introducandu-se ca personaj; coincidenta, naratorul din „Vizuina” accede, la fel ca acela din Pnin, la inima femeii iubite in romanul lui Manea de Augustin Gora si Peter Gaspar.

Sau o anumita stiinta a romancierului de a lasa spatii albe si de a le exploata indeterminarile. Abandonarea lui Gaspar, topit in neant, este benefica personajului, care capata viata activa data de o enigma (de capul lui Gaspar, altfel, nu e mare lucru: toata aventura lui academica e trasa rau de par; se tot sugereaza ca e suspect de genialitate, dar singurul lucru genial pe care-l face e ca dispare).

Apoi, cosmarurile: in roman, cel mai bine ies cosmarurile. Aici, impiedicarea stilistica si dezarticularea narativa dau o mana de ajutor in sens pozitiv. Din cele patru parti ale cartii, singura plauzibila literar este ultima, a patra (cca 30 de pagini) – care de altfel poate fi descrisa ca un cosmar medical.

Presupun ca pe Norman Manea l-ar avantaja formula unui roman facut exclusiv din cosmaruri; dar nu cred ca m-as hazarda sa-l citesc.

 

Sursa: http://revistacultura.ro