Norman Manea, Vizuina, Editura Polirom, Iasi, 2009

review de CLAUDIU TURCUS

 

Tipar traumatizant al istoriei si, deopotriva, farsa a geografiei, exilul obliga la o negociere a identitatii. Iar jocul tensionant, adesea imprevizibil, intre memorie (biografia decantata) si descoperire (biografia in progress) impovareaza exilatul care ajunge fie un nostalgic, subminandu-si adaptarea in noul univers, fie un iluzionat ce se sustrage propriului trecut. Cu alte cuvinte, individul devine ceea ce isi aminteste ca este sau isi propune sa fie ceea ce crede ca ar putea deveni: adaptarea ca atenuare a biografiei decantate ori rememorarea ca inabusire a biografiei in progress. Prima dintre ele e preponderent pragmatica, a doua inevitabil compensatorie. Oricum, optiunea transanta pentru una dintre cele doua tendinte atrage si un aparent echilibru interior, intrucat mimarea apartenentei identitare se produce relativ verosimil.

The entire world is a foreign soil

Raportat la aceasta scurta circumscriere, exilul lui Norman Manea are ceva atipic, iar cel mai recent roman al sau – Vizuina – reprezinta modelul fictional al unui instrainari teribil de specifice. Dar pana la narator, personaje si trama, o mica digresiune despre autor. El a devenit profesor new-yorkez fara a ramane mai putin scriitor bucovinean, apoi pragmatismul american nu i-a anulat etica profund ebraica, de asemenea, structura sa grava nu s-a estompat oricat de mult s-a intensificat gustul pentru burlesc. Ironic cand il paste nostalgia fata de „tara trista si plina de umor”, deopotriva critic virulent cu privire la „americanizata America”, Manea a deprins atat conservarea identitatilor sale multiple, cat si o stilistica a metamorfozei organice, de fiecare data noua personalitate fiind derivata din structura de adancime/conservatoare a interioritatii. Cheia acestui complex proces de regenerare/supravietuire se afla, cred, intr-un aforsim al calugarului saxon Hugo of St. Victor (secolul al XII-lea), pe care Norman Manea il reia adesea in interviurile sale: „The person who finds his homeland sweet is still a tender beginner; he to whom every soil is as his native one is already strong; but he is perfect to whom the entire world is a foreign soil“. Nascuta dintr-un paradox progresiv, reflectia rezuma potentialitatile/ofertele exilului. In viziunea clericului medieval, atasamentul fata de locul nasterii nu marcheaza exclusiv o dependenta irationala, ci exprima un debut (is a tender beginner) identitar/spiritual in care proximitatea spatiala se instituie ca obiectul unui idealism sentimental. Echivalenta unei „cunoasteri in parte”, aceasta stare de lucruri nu-l incrimineaza pe tanarul neinitiat, fiind doar un simptom al fidelitatii radicale si vulnerabile atat de specifica junelui „romantic”. Nu e de mirare ca un astfel de purism a influentat – in mainstream-ul comunitar – chiar conceptia asupra patriotismului, derivata, cred, din aceasta inocenta acceptie asupra devotamentului national/regional. Urmatoarea perspectiva aduce cu sine o extindere a referintei. Subiectul se orienteaza, observa ca daca simtamantul puternic fata de locul natal constituie un invariant, spatiile in care e constrans sa traiasca sunt variabile. Prin urmare, un asemenea context il obliga sa devina realist, sa inteleaga ca puterea de a rezista survine dintr-o abilitate corelativa existentiala/imaginara de echivalare simbolica a spatiului. Aici devine totuna cu oriunde, iar melancolia lui acolo se consuma eficient. Insa dincolo de noviciatul afectiv si de experimentul adaptativ mai exista inca o cale/varsta a aproprierii exilului. Resimtirea lumii ca un spatiu eminamente strain (the entire world is a foreign soil) marcheaza depasirea conceptiei canonice asupra exilului. Mai mult decat forta memoriei sau transa descoperirii, luciditatea fragilitatii calibreaza o constiinta sceptica pentru care ideea de apartenenta nu-i decat interferenta (uneori) ambigua dintre fictiunile biografiei si ironiile istoriei. Premisa a maturitatii integratoare, receptarea universului (oricat de proxim) ca o strainatate fara liman – pare a spune calugarul citat de Manea – constituie o forma superioara de prudenta care preintampina deziluziile identitare. „Acasa” e pretutindeni (premisa ironic-compensatorie), tocmai pentru ca nicaieri nu poate fi „acasa” (concluzie realist-sceptica). Abia aceasta modalitate de raportare la propriul exil e relevanta pentru situarea lui Norman Manea atat ca persoana publica, cat si ca scriitor.

Biografizarea fictiunii

Poate prea succint pentru amploarea problematicii, insa cu siguranta prea lung pentru un review, prologul mi se pare, totusi, necesar, tinand cont, asa cum anticipam, ca Vizuina – are ca tema centrala tocmai exilul. Aceasta ar fi cea mai solida certitudine exegetica, dupa cum tot sigur imi pare, luand in considerare primul val al receptarii, ca romanul lui Norman Manea – prin excelenta o proza stratificata – deschide o pista falsa atat prin evocarea controversatei ucideri a lui Mihnea Palade (alias Ioan Petru Culianu), cat si prin episodul in care un straniu personaj (improvizatul profesor Peter Gaspar) deconspira, intr-o recenzie, afinitatile fasciste din tineretea savantului Cosmin Dima (alias Mircea Eliade). Urmare a acestui joc hermeneutic de tipul who’s who, autorului i s-au adus doua obiectii centrale. Prima considera ca daca tot nu se fabuleaza nimic despre relatia Culianu-Eliade sau nici macar nu sunt speculatii orginale care sa fie protejate de fictionalizare, de ce oare nu joaca Manea cu cartile pe fata, de ce livreaza biografia ca fictiune? A doua denunta inadecvarea dezbaterii eseistice (in maniera din Despre clovni), care s-ar substitui  romanescului propriu-zis.

Numai ca, atare obiectii sunt corecte doar raportate la o forma ideala, pe care intentio lectoris o presupune ca apartinand lui intentio auctoris. Conform rationamentului, orice abatere/eroare fata de modelul abstract trebuie denuntata drept o carenta de constructie. Insa, inainte de fi propria sa potentialitate, orice roman este – hristic, iata – ceea ce este. Voi incerca – acceptand unicitatea arhitecturii narative a Vizuinii – sa argumentez de ce Eliade ori Culianu au devenit personaje literare in jurul carora uneori se divagheaza eseistic.

De fapt, ipostazele fictionale ce intruchipeaza figurile celor doi savanti romani exilati in America sunt secundare in economia naratiunii. Capitalul lor simbolic, in schimb, faciliteaza atat contextualizarea actiunii (tensiunea politica/identitara, confuzia/ambiguitatile anilor nouazeci – toate receptate din perspectiva exilului), cat si conturarea tiparului caracterologic avut in vedere de prozator (Peter, Gora, Avakian, chiar naratorul, sunt intelectuali/profesori exilati). Prin urmare, Norman Manea avea nevoie – din ratiuni de incadrare – de chipuri/situatii universale in jurul carora sa refaca fundalul pe care propria lui fictiune sa se deruleze. (Din acelasi motiv apare descris – desigur, asa cum subiectiv il inregistreaza Gora –  si evenimentul din 11 septembrie 2001.) Culianu si Eliade au consistenta – in plan literar – unor paradigme identitare/psihologice/ideologice. Creeaza aproape acelasi impact ca atentatele de la World Trade Center. Insa – atentie – Manea nu e interesat in se sa dezvaluie culisele relatiei dintre cei doi carturari, cum nici o sociografie a dezastrului generat de terorismul islamic nu si-a propus sa alcatuiasca. Prozatorul a absorbit in propria fictiune (fapt ce l-a impiedicat sa foloseasca nume reale) – alaturi de obsesiile propriei memorii – franturi semnificative din biografia unei perioade. Si-a biografizat fictiunea. Miscare cu totul diferita de orice fictionalizarea a biograficului. Caci in aceasta din urma situatie, artistul mistifica/manipuleaza realitatea, exploateaza potentialul artistic al biografiei. Insa in Vizuina, Manea porneste dinspre fictiune pentru a ajunge la biografie. Pe care nu isi propune nicidecum sa o restituie fidel, dar nici sa o falsifice. Convingerea ca „fictiunea e emisa si receptata dinspre real, dinspre oameni” nu e, cu siguranta, doar a naratorului. Pe de alta parte, proiectie romanesca a eseisticii lui Norman Manea, fragmentele ce trimit la recenzia Memoriilor lui Eliade (vezi Felix culpa) fac parte din acelasi proiect al biografizarii fictiunii. Cu nuanta ca, de aceasta data, transferul e al unei biografii intelectuale (inclusiv retorice/stilistice), complementara biografiei identitare /politice careia, de pilda, asasinarea ezotericului savant ii apartine.

PREZENTUL, asta-i tot!

Prin urmare, povestea lui Manea nu-i despre Eliade & Culianu, ci despre Gaspar (aventurierul genialoid, cu vocatia iresponsabilitatii) & Gora (profesorul de cariera, mizantrop, livresc si bovaric). Ei sunt adevaratii eroi ai Vizuinii.

Peter Gaspar – est-european evreu a carui familie experimentase traumele fascismului – ajunge in America sub pretexte academice. Abandoneaza insa curand aceasta cale previzibila, dedicandu-se utopiei provizoratului. Personajul dispune de o nefireasca „indulgenta in a primi neobisnuitul”, fapt ce il conduce spre slujbe pitoresti dintre care probabil cea mai „aristocratica”, profund simbolica, este aceea de comentator al inactualitatii, citind impreuna cu batranul domn Artwein presa anului 1920. Astfel, „in fiecare dupa-amiaza, Peter copia la xeroxul bibliotecii centrale a orasului ziarul vechi, cu care avea sa se infatiseze, a doua zi dimineata, la serviciu”. Desi spectaculoasa, indeletnicirea lui Peter isi pierde rapid amfitrionul, deoarece in ciuda faptului ca isi permitea sa-l plateasca, venerabilul Artwein moare. La scurt timp, hazardul il transforma pe Gaspar in taximetrist, iar gandul sinuciderii incolteste pe loc. Noroc cu reputatul profesor Avakian care ii redeschide gustul pentru subtilitati – „Moartea la volan e triviala, dumneata esti un om sensibil” – si il face visiting assistant profesor in micul, bizarul, dar viul sau colegiu. Din utopia provizoratului, exilatul excentric patrunde pe nesimtite in utopia profesionala, visand un vis didactic ferice: „America!, bombani, in extaz Peter. Universitati ascunse in paduri, ca in Evul Mediu! Universitari disponibili aventurii! Istorici care pledeaza in instante celebre, chimisti muzicieni, bancheri psihologi, atleti regizori de film, matematicieni slujind scena”. Manat asadar de aspiratii transdisciplinare avangardiste, Peter se lasa reeducat de  America, le povesteste studentilor despre colonia penitenciara comunista, accepta sa scrie recenzia despre Dima, rutina adaptarii aproape il cucerise. Pana intr-o buna zi, cand Tara (studenta ce sorteaza corespondenta) ii livreaza o scrisoare de amenintare cu moartea, care – dupa lungi investigatii detectivistice si livresti – se dovedeste ca de drept apartinea lui Borges (un fragment din Moartea si busola), iar de fapt fusese expediata de catre bosniaca Deste Onal, ca parte a happening-ului ei estetico-politic: „o larga banda fosforescenta de la un capat la altul al incaperii [cu inscriptia]: NEXT TIME I KILL YOU, I PROMISE YOU THE LABYRINT MADE OF A SINGLE STRAIT LINE WHICH IS INVISIBLE AND EVERLASTING”. Dupa acest eveniment Peter dispare. Iese din fictiune. Dar inainte de caderea cortinei, „elefantul  Gaspar – cum il numea doctorul Koch –, nepregatit pentru micile tumbe ale zilei” isi ingaduie cateva momente de autoscopie: „priveste pantofii, fosile preistorice, adapostind duhuri vechi. [...] Se vede ca un orb singuratec si despuiat pe aleile colegiului. Un obsedat evadat din azilul ipocritilor, eliberat, in sfarsit, de terapia conventiilor. Iresponsabil, cum se dorise”.

Exilul constituie pentru Gaspar o suspensie existentiala. Viata se deruleaza in gol, asteapta o instanta care sa-i declanseze semnificatiile, sa instituie valorile, sa randuiasca cutumele. E geneza ontologica pe care toti exilatii lui Manea – captivii etici ai memoriei, deopotriva sceptici pragmatici ai adaptarii – o asteapta. Din pacate, cum spune poetul, ea nu vine. Caci strainatatea nu e aurorala, ci eclectica, omogenizeaza/simplica destinele („trecutul nu putea servi drept bibliografie”) si ademeneste spiritele cu prea multe certitudini („necunoscutul intinde o mana mica si alba”). Peter se abandoneaza acestei dinamici cosmice, avand revelatia ca intre „inceputul lumii si sfarsitul” ei nu exista decat „un scurt armistitiu”: „PREZENTUL, asta-i tot” ingana el, privind furnicarul din Penn Station.  Initiat in neprevazutul si eternitatea prezentului („a single strait line which is invisible and everlasting”), Gaspar ignora, totusi, faptul ca „terapia conventiilor” are un pret: depersonalizarea. Numai ca, apartinand categoriei „oamenilor cu un cod”, autor al unei „misterioase capodopere ascunse in mintea si in sertarele sale”, retor al iresponsabilitatii si connaisseur al ratarii – Peter nu se depersonalizeaza. Prin urmare, trebuie sa dispara. Profilul sau lipseste din nomenclatorul exilatilor.

Bovarismul vizuinii & Pledoaria pentru vitalitate

Nici Gora nu renunta la sine in America. Pare ca renunta doar la viata. Sfantul Augustin – cum il numeste Gaspar – se izoleaza, scrie necrologuri despre concepte moarte si oameni inca vii (prudenta anticiparii!), legandu-si, ravasit, „aristocratica solitudine” de fantasma sotiei sale (Ludmila Serafim), care gasise o maniera rafinata de a-l parasi: „cand toata lumea din jur visa emigrarea, Lu o refuzase. Apoi, spre stupefactia tuturor, apare in lumea noua cu un var mai tanar decat pretendentii care, probabil, o asaltasera”. Celalalt pol al legaturii cvaziincestuoase nu-i nimeni altul decat insusi Peter care nu se va bucura nici el prea mult de misterioasa femeie, caci, ironic, Lu dispare de fiecare data cand iubitul ei o viziteaza la cabinetul doctorului Koch, unde munceste ca asistenta. Daca pentru Gaspar idila nu genereaza obsesii suplimentare, pentru Gora, in schimb, Ludmila incorporeaza mitul feminitatii totale – „nu o femeie, ci mai multe”, „femeia din mine” pe care „nu o descopeream, ci o regaseam”, „nu doar un balans erotic, ci semn al vitalitatii” – concurat, in imaginarul borgesian al mizantropului carturar, numai de mitul cartilor: „Biblioteca detine Totul, analfabetilor!”. Amintirile si proiectele lumii, geniul si nebunia fidelilor si infidelilor, Biblia Profetilor Evrei si Coranul Profetului Vostru si Testamentul profetului rastignit si Mein Kampf-ul profetului mascarici si Manifestul profetului marxist. Decretele Inchizitiei si Proclamatia Drepturilor Omului, jocurile copilului Mozart si ale urechiatului van Gogh, Homer si Krishna si Confucius, doamnele Bovary si Karenina si maica Tereza [...] totul, din biblioteca vin toate, nu de la Bordelul Transnational al Comertului, nici din Citadela Rachetelor sau din Ranch-ul prezidential”. Bovaric livresc, Gora se abstrage din propriul exil pentru a se retrage in „vizuina dintre coperti”. „Am cartile in raft si cuvintele in mine”, rosteste el kantian, fara a banui ca „o aventura chiar mai urgenta decat lectura” ii va schimba cu totul perspectiva. Intr-un colt de pagina din jurnalul sau, Gheorghe Craciun marturisea ca scrie pentru a regasi viata, cu toate ca viata nu e de regasit prin scris. Acelasi simulacru al grafierii existentei il reliefeaza si Lucian Raicu, observand ca „Manea scrie si chiar in acelasi timp se intreaba cum de o face si cum de mai e aceasta cu putinta intr-o lume in care autenticitatea de nesuportat a experientelor umane concureaza de aproape si de la distanta actul scrierii, riscand sa-l discrediteze, reducandu-l la precaritate”. Cand Gora resimte distopic proximitatea mortii, afland ca doar o stranie operatie de angioplastie l-ar putea mentine in viata – „se pompeaza oxigen in artera blocata. O curata de depuneri. Apoi, se monteaza armatura. Stent i se spune. Va mentine artera deschisa, circulatia va functiona normal” – e luminat de mecanicitatea medicinei si isi descopera propria artificialitate. Proces oarecum nefiresc, o metamorfoza kafkiana inversa – restituita contrapunctic de interventiile naratorului – in care  rememorarea exilului ca esec devine parte a pledoariei pentru vitalitate: „Pierduse energia revoltei, absurdul devenise comic. Scurt, scurt fusese traseul, orbecaieli bufone. Senina asumare a proprietatii numita biografie [...] Ce ii lipsea si ii lipseste si ce-ar explica nevoia, niciodata dusa pana la capat de a fi altul? Mai putin prudent, mai putin eminent. Mai rebel nu doar in gand, mai liber, nu doar in vis, mai versatil si mai ipocrit, mai misterios si mai culpabil, mai bantuit de ravagii. Mai demn de ura si compasiunea si admiratia mascatilor din jur. [...] Nu despre batranete vorbeam, ci despre viata. Batranetea e viata incetinita, dar viata. Fragilizata, diminuata, dar viata. Moartea nu exista fara viata. [...] Chiar si forma extrema a inconstientei mi se parea, totusi, viata. Cine ar putea preciza, cu toata certitudinea, cat de absoluta este amnezia, aparent totala a muribundului”. Fata cu propria moarte, Gora realizeaza ca traitul se compune din suma unor amanari temporale succesive, ca adevarata proba a existentei sunt oamenii („ofertele viului”) iar nu ideile („jocuri ale mintii, abstractii”). Insa apologia vitalitatii nu poate substitui pulsul inimii. In ciuda faptului ca nu si-a consumat exilul, viata lui Augustin Gora s-a consumat.

Dupa regia thriller-ului despre Gaspar si „ingrijirea” necrologului pe care Gora, precaut, si l-a pregatit din timp, e randul naratorului sa se retraga in liniste din propria fictiune. Insa nu oricum, caci – iata, ultimul ia totul! –  „frumoasele maini [ale Ludmilei] asteptau intarziatul care eram.” Dintre toti suferinzii exilului – daca ar fi sa mergem pe mana acestui unreliable narrator­ –, ea singura s-a vindecat. Adaptandu-se? Resemnandu-se? Nu ni se spune decat cum cei doi pornesc catre abandonarea timpului trecut – „fara amprente si amintiri” –, fiecare desemnandu-l pe celalalt „pazitorul solitudinii sale”.

Apropiindu-ma de final, imi dau seama ca n-am scris nimic despre Boltanski – omul sovietic, despre doctorul Koch, despre tensiunea erotica exercitata de Tara, despre comunistul David, tatal incert al lui Gaspar, despre producatorul James Curtis ce-i propune lui Peter sa apara intr-o reclama la Coca-Cola, despre doamna Tang, responsabila cu securitatea in campusul universitar – galerie de personaje secundare inconfundabile care intregesc acest substantial tablou al exilului universal.  Apoi, n-am abordat potentialul intertextual al romanului, am evitat las mrejele erudite si aporetice in care Manea ii prinde adesea pe devoratorii de forme. Caci, pentru mine, Vizuina este inainte de toate marturia dramatica a compromisurilor/negocierilor pe care omul le face pentru a ramane viu in propria viata.  Prozeliti ai alienari, nebiruiti de sorbul nostalgiei, non-eroii mortificati ai Vizuinii inteleg ca, intr-adevar, the entire world is a foreign soil. Pentru ei refuzul depersonalizarii si extazul vitalitatii nu constituie terapii ale exilului, ci asumarea traumatizanta, plenara a lui.

articol publicat in revista Vatra