O apariţie singulară în poezia noastră de azi

Drumul de întrebări din „Acordorul de semne” al lui Valentin Talpalaru desemnează spaţiul poetic însuşi: „De vizavi spre nicăieri” (sau altfel: mai aproape ori mai nicăierea”), acesta e teritoriul liric, scoica, neantul şi locuinţa poetului. În sfârşit, interogaţia e chiar viaţa, începutul şi sfîrşitul: când nu mai vrei, nu mai poţi, nu mai ai ce întreba, spune poetul, se încheie totul, se instalează crepusculul: „Încerc dimineaţa cu degetul îndoielii:/ O să mai fiu viu şi astăzi?/ Are sens să mai trezesc lumina/ încă o dată din cuibarul ei leneş?/ Cât mă mai ţin puterile?/ pentru grijile mele de om viu?/ Vine vremea când, vai,/ îmi sunt de ajuns mie/şi nu mai rămâne loc/ nici măcar de îndoială” (Crepuscul). De la dimineaţa încercată cu degetul îndoielii până la vremea când îşi este de ajuns sieşi se trasează, în fond, potecile de vorbe ale lui Enkidu din „Acordorul de semne”; o carte nu doar interesantă şi valoroasă prin temele, motivele şi modul construcţiei poemelor, ci şi prin — pur şi simplu — frumuseţea versurilor; lângă imagini percutante de felul „duduia duce amurgul în lesă” sau „domnişoară, ţi-a căzut umbra”, poetul, fan al folk-ului, adaugă poeme ce se cer cântate de folkiştii adevăraţi ai generaţiei sale: astfel, versurile: „Cântă alb tăcerea-n palida oglindă/ chipul tău inundă amintiri subţiri,/ nu mai trecem viaţa într-o scoică blândă/ traversând oceanul şi vâslind iubiri./ Cade-n poala toamnei, pasărea de fum/ săgetată seara de privirea care/ scutură nostalgic amoraşi pe drum/ ca o pradă coaptă pentru resemnare./Aerul se-ascunde-n goluri de paradă/ astfel că degeaba mă respiri furiş./ Luna zace-n baltă ca o veche nadă/ şi nu poţi s-o tulburi răsărind pieziş./ Hai mai bine-n balul omului de rînd/ să petrecem tandru şi postum, râzând” (Recuzită); muzica, eventual, la Victor Socaciu, Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, Doru Stănculescu...
„Poemele Deltei. Rodion” constituie o apariţie singulară în poezia noastră de azi, o surpriză de nimic anunţată în cărţile anterioare, versuri şi proză, ale lui Valentin Talpalaru; „Poemele Deltei. Rodion” e un singur poem, cu un amplu şi bine construit nivel parabolic, temele şi procedeele amintind de proza lui Vasile Voiculescu şi Tudor Dumitru Savu. În fapt, parabola e o modalitate a prozatorului; trecută în poezie, ea iveşte pericolul discursivităţii, pe care, însă, Valentin Talpalaru îl intuieşte şi ştie să îl ocolească. Astfel, figura care tutelează poemul este Delta, o fiinţă vie (aşa cum, în ciclul Hallipa al Hortensiei Papadat-Bengescu, dar şi în poezia lui Mircea Cărtărescu, Oraşul este o fiinţă vie), Dunărea e casa luminii şi a dragostei, ea palpită, respiră şi din viaţa ei creşte viaţa lui Rodion, bunul Rodion care şi-a dorit să fie peşte: „Bunul Rodion şi-a dorit să fie peşte./ Măcar o zi să ducă pe umeri Dunărea/ până acasă. Fără lotcă/ fără vâsle, fără plânsul lunii în spate./ Bunul Rodion îşi ascundea dorinţele/ într-un solz/ pe care-l avea de prunc subsuoară/ precum peştii branhiile./ Păşea prin praful uliţei/ mirosind a sfinţi şi-a mărar/ ca şi cum ar fi înotat/ printr-o lumină mai caldă ca apa./ Casele satului se schimbau pe rând/ în câte o arcă/ gata să plece spre mare./ Bunul Rodion avea să fie peşte;/ care să înoate în faţa oamenilor/ spre un ostrov, spre un liman/ cu toate neamurile în urmă/ ca un cârd de roşioare şi lini/ ocolind plânsul timpului./ Acolo, Dumnezeu le pregătise deja/ o masă la care să stea toate sufletele bălţilor/ ca nişte arhimandriţi cu plete verzui,/ cu un peşte în loc de inimă”.
Născut de „mama Deltă”, purtând semnul (un solz sub braţ), bunul Rodion (peşte, dar, poate, şi o salcie din „poporul de sălcii”, un nufăr sau o lişiţă) e salvatorul lumii unde a fost trimis de mama sa pentru a mântui; umblă pe ape şi are un schit de stuf, cu nuferi şi candele de apă - un altar de unde va trece la ceruri -, unind malurile timpului, înaltul (ochiul soarelui) cu adâncul peştilor; bunul Rodion, însoţit de Evdochia sa e peştele din plasa pescuitorului de oameni, cel care primeşte bolile şi păcatele oamenilor în duhul dăruirii Magilor de la Răsărit: „Lui Rodion păsările îi aduceau semnul/ cum că aerul stă chiar deasupra lui./ Lişiţele şi cormoranii scobeau în albastru/ un gol, apucau cu ciocul zdreanţa albastră/ ca pe o broboadă - aşa cum avea Evdochia / şi i-o aduceau deasupra casei./ Doamne, câte nu mai curgeau din ea -/ bătrâneţe, boală, foamete, prunci./ Rodion primea cu bucurie,/ le strângea în braţe şi le arăta lumii: «Iată, boala mi-a intrat în mâini, în oase,/ părul meu este ca scoarţa salciei/ şi sărăcia s-a mutat în şopron./ Evdochia mi-a ascuns în lada de zestre/ portretul de mire. Mângâierile ei/ mi-au făcut pielea ca la peştii cei aspri,/ O viaţă v-am dat râsul meu, ochiul meu,/ cântecul meu de flăcău/ dar din boală, din bătrâneţe/ nu vă dau o fărâmă!/ Sunt ale mele/ Şi alor mei!»”. (Va urma)