“O istorie a lumii în 10 ½ capitole”, Julian Barnes

 

Istoria nu este ceea ce s-a întâmplat, ci doar ce ne spun istoricii că s-a întâmplat. A existat un plan, un tipar, o mişcare, o extindere, un marş al democraţiei; există o tapiserie, un flux al evenimentelor, o naraţiune complexă, conectată, explicabilă. O poveste bună atrage după sine o alta. La început au fost regii şi episcopii, cu nişte cârpăceli divine din culise, pe urmă marşul ideilor şi mişcările de mase, iar după ele mici întâmplări pe plan local, care au avut de fapt o semnificaţie mai amplă; însă în permanenţă e vorba de conexiuni, de progres şi de sensuri – asta a dus la astalaltă, asta a avut loc datorită ăsteia. Asta în timp ce noi, cititorii de istorie, cercetăm tiparul cu speranţa că vom descoperi concluzii optimiste şi că vom şti încotro să ne îndreptăm. Ne agăţăm de istoria ca o serie de tablouri expuse în cadrul unui salon, ca nişte crâmpeie de conversaţie ale unor participanţi pe care ne vine uşor să ni-i reimaginăm în viaţă, când de fapt totul aduce mai mult cu un colaj multimedia, unde vopseaua nu e aplicată de pensula din păr de cămilă, ci de ruloul decoratorului.“

Dacă ştiţi o definiţie mai cuprinzătoare şi mai plastică a istoriei, mi-ar plăcea s-o aflu. Iar dacă aveţi cumva impresia că rândurile de mai sus au fost decupate dintr-un eseu, o teză de doctorat sau o carte de istorie, trebuie să divulg adevărata sursă. Ele fac parte dintr-un roman. Mai precis, din O istorie a lumii în 10 ½ capitole (capitolul intitulat “Paranteză”). Aflăm mai multe lucruri din definiţia lui Julian Barnes: că rigoarea, scormonirea arhivelor şi răbdarea asiatică în a descoperi indicii relevante după zeci sau sute de ani n-au dizolvat ideea potrivit căreia istoria e o suită de versiuni şi nimic altceva; că ne vom repeta greşelile, chiar dacă ne studiem trecutul, fiindcă avem un comportament ciclic-inerţial în faţa căruia dresura pe bază de istorie nu valorează mult; că încă nu ne-am hotărât cum ne e mai bine: neştiind că ştim atât de mult sau ştiind că nu ştim destul; în fine, că nicio agenţie de detectivi ai sensurilor şi ai stilurilor nu va putea să delimiteze ficţiunea, cronica şi eseul în literatura lui Barnes. Toate cărţile lui (mai puţin policier-urile semnate Dan Kavanagh) fixează un stil pe care nici măcar cititorii candizi de beletristică nu-l vor confunda vreodată.

Asta fiindcă Barnes e digresiv cu măsură, neconvenţional ca un regizor din Noul Val, aluziv până la testarea maximă a abilităţii celui care decodează, sprinten în calambururi şi ghidusii intertextuale, „eurofantast“ (cum bine l-a numit profesorul Virgil Stanciu în postfaţa primei ediţii din Papagalul lui Flaubert), gata să deschidă pârtii pe versanţi necutreieraţi până acum, adorabil în nerăbdarea voluptuoasă a poveştilor, indiferent la caznele celor care-l traduc, mai pedant ca Pedantul în bucătărie, momit de spaţiul francez din care n-a luat idei primite, ci un rafinament flaubertian pe care-l simţi în fiecare frază ce-i iese de sub condei, postmodern fiindcă a fost anexat fără să se poată împotrivi, laburist în convingeri, liberal în scrieri şi conservator în raporturile cu succesul. Cine vrea o intrigă lineară şi un roman pe care să-l dea gata în câteva ore, încolăcit pe canapea şi cu o cafea aburind pe măsuţă, n-are decât să stea departe de O istorie a lumii… În schimb, cine e curios să descopere cum poţi fi original fără ostentaţie, cursiv fără efort, convingător în tot ce vrei să demonstrezi şi impecabil de la primul cuvânt la ultimul punct al unei cărţi trebuie să citească acest roman.

Ispita istoriei şi a lumilor paralele care decurg din ea l-a atras pe Barnes şi cu alte prilejuri. Bunăoară, protagoniştii englezi din Metroland, cartea lui de debut, fac experienţa pariziană a anului 1968, la un pas de les événements, chiar dacă agitaţia estudiantină a momentului e doar un element de coloratură. Scrisori de la Londra adună eseuri despre istoria recentă a omenirii şi despre protagoniştii ei, printre care unul de care cititorul român credea că scăpase: „Duşmanul duşmanului meu îmi e prieten, motiv pentru care regina i-a acordat lui Ceauşescu un titlu onorific de cavaler (această distincţie relativ rară se acordă numai celor care nu sunt supuşi britanici; printre cei distinşi astfel se numără Bob Geldof, Ronald Reagan, Caspar Weinberger şi Magnus Magnusson, starul TV din Islanda). Dar, după venirea la putere a lui Gorbaciov, Romania şi-a schimbat statutul din Bastion Curajos în faţa Imperialismului Sovietic în Odioasă Minidictatură Balcanică (ea a fost mereu şi una, şi alta, desigur, dar ţările se aleg rareori în ochii altora cu o etichetare dublă, complexă). În scurta perioadă de timp dintre căderea şi executarea lui Ceauşescu, regina a reuşit să retragă conducătorului român calitatea jenantă de cavaler.“

În Anglia, Anglia, tentaţia glisajului între trecut şi prezent, între gloria de altadată şi replica ei sintetică de azi, se încheagă într-un roman de un comic abraziv, unde locurile vechii Anglii sunt reproduse în miniatură şi convocate din raţiuni comercial-turistice. Pentru această micro-Anglie alternativă, Sir Jack Pitman, un industriaş cu idei năstruşnice (în care mulţi au descoperit asemănări marcante cu Rupert Murdoch), mobilizează o listă de simboluri în mişcare, de la familia regală la Manchester United, de la Robin Hood la The Beatles, de la BBC la Harrods, de la Churchill la Wembley, de la grădini la Big Ben şi de la God Save the Queen la Magna Carta. Julian Barnes îmbină aici ficţiunea şi caricatura pentru a mai pune o dată în discuţie felul cum percepem istoria şi cum ne raportăm la ea. Căci istoria poate fi o oglindă incomodă, dar şi o vacă de muls. O scuză pentru metehnele prezentului (tradiţia, deh!), dar şi un dopant folositor în vremuri încordate. O canava pe care se înşiră alegorii ale izbânzii, dar şi un examinator nemilos. Un mod de prezentare a ţesutului social-politic, dar şi un înlocuitor al lecitinei pentru   vinovaţii de amnezie conjuncturală.

De O istorie a lumii în 10 ½ capitole nu mă leagă doar plăcerea uşor masochistă a traducerii ei în româneşte, ci şi o întâmplare căreia cred acum că nu i-am dat atenţia cuvenită. La puţină vreme după publicarea primei ediţii a traducerii din Barnes, am intrat într-o librărie importantă din Bucureşti şi-am găsit romanul la secţiunea „Istorie“. Evident, m-am burzuluit lăuntric şi m-am grăbit să îndrept eroarea. Am luat cartea de-acolo şi am dus-o la rafturile de beletristică. Vânzătoarea m-a interceptat cu un aer ostil şi m-a întors din drum. I-am explicat că nu e o carte de istorie, ci un roman, şi că nu avea ce să caute în locul unde o găsisem. Femeia m-a privit cu asprime şi mi-a strecurat printre dinţi: „Asta-i bună, domnu’, vând carte de douăşcinci de ani şi vii mata să mă-nveţi meserie“. Am mai evocat clinciul, dar abia în clipa asta descopăr clenciul. Vânzătoarea avusese dreptate, iar eu mă urzicasem degeaba. Ea probabil că nu citise romanul lui Barnes, dar îi pricepuse mesajul. Eu îl tradusesem, dar trecusem pe lângă tâlcul lui principal.

De ce spun asta? Fiindcă pe o altă pagină din O istorie a lumii în 10 ½ capitole Julian Barnes îşi îmbunătăţeşte definiţia redată la începutul acestui articol: „Istoria lumii? Doar voci ale căror ecouri se aud în întuneric; imagini care ard câteva secole şi apoi se pierd; poveşti, poveşti vechi, care par uneori să se suprapună; verigi bizare, conexiuni nepotrivite. Zăcem aici, pe patul nostru de spital din prezent (ce cearşafuri frumoase şi curate primim în ziua de azi), iar perfuziile din braţe conţin ştirile zilnice, picurate una câte una. Credem că ştim cine suntem, deşi nu prea avem idee de ce ne aflăm aici sau cât va trebui să rămânem. Iar în timp ce ne agităm şi ne zvârcolim într-o nesiguranţă bandajată – suntem cumva pacienţi voluntari? – , nu facem decât să fabulăm. Inventăm o poveste despre acele fapte pe care nu le cunoaştem sau nu le putem accepta; păstrăm câteva lucruri aşa cum au fost şi brodăm ceva nou în jurul lor. Panica şi durerea noastră sunt domolite doar printr-o fabulaţie alinătoare; e ceea ce numim istorie“. Prin cuvintele acestea, Barnes nu livrează doar o părere literaturizată despre istorie, ci şi descrierea de maximă fidelitate a propriului roman.

Sigur, se poate spune că nu avem de-a face cu o istorie propriu-zisă a lumii, ci mai degrabă cu un bilanţ al viziunilor despre lume. E o observaţie corectă, care luminează miza reală a cărţii, respectiv recuperarea şi înţelegerea trecutului prin fantasmele, prejudecăţile, obsesiile şi idiosincraziile prezentului. Se poate invoca totodată caracterul revizionist al cărţii – un revizionism croit după unul dintre cele mai bune tipare parodice ale ultimelor decenii. O istorie a lumii în 10 ½ capitole e, de fapt, un colaj în care scorneala se combină cu faptul istoric, reportajul cu meditaţia şi povestea de iubire cu ricoşeul mitologic. Măiestria lui Barnes constă în uşurinţa cu care amestecă ingredientele şi obţine un dozaj invidiabil. Nimic forţat, nimic facil şi nimic prisoselnic în această carte despre istoria lumii şi despre lumea istoriei. Nu deranjează pe nimeni că în roman trăiesc împreună, ca pe o Arcă a lui Noe de tip nou, personaje care nu se pot întâlni din timpuri şi locuri care nu se pot întrepătrunde: Moise şi astronautul american Spike „Touchdown“ Tiggler, pluta Meduzei şi Titanicul, Muntele Ararat şi un tribunal episcopal din secolul al şaisprezecelea etc. Nici identitatea naratorilor din anumite capitole nu şochează, chiar dacă Barnes distribuie roluri fără ancoră în realitate.

Povestitorul din primul capitol, “Pasagerul clandestin”, este un car sătul să roadă lemnăria din jur şi atent la ce se petrece pe Arca gemând de creaturi care încearcă să se salveze de Potop. Tot din lumea insectelor provine şi povestitorul din capitolul al treilea, “Războaiele religioase”, o tiflă de zile mari cu care Barnes tratează excesele şi paşii greşiţi ai justiţiei, precum şi suficienţa autistă a clerului. Convenţia e dinamitată, la fel ca normele romanului tradiţional. Unitatea de timp, spaţiu şi acţiune – o formulă atât de dragă pe vremuri – se vede redusă la ipostaza de caraghioslâc desuet. Consecvenţa punctului de vedere sau a personajelor suferă la rândul ei, semn că istoria e, până la urmă, o înşiruire de tablouri pe care fiecare le vede cu alţi ochi. Aşa cum nu ne scăldăm toţi în acelaşi râu, nu privim la fel ceea ce ne înconjoară. Tapiseria de la Bayeux, Colosseumul, stadionul Old Trafford, buchiniştii, tenorii cu bluze vărgate care conduc gondolele pe canalele din Veneţia, autobuzele roşii cu etaj, crizele pravoslavnice ale marilor ruşi, Plantageneţii, soţia lui David Beckham şi cele două Roze nu trebuie să întrunească unanimitate de vederi. Dacă ar face-o, relaţia noastră cu istoria s-ar surpa mai repede decât ne închipuim. E doar una dintre lecţiile camuflate ale lui Julian Barnes – altminteri, un autor care crede prea puţin în virtuţile pedagogice ale textelor sale.

 

Asta chiar dacă O istorie a lumii în 10 ½ capitole ascunde încă o definiţie inedită a istoriei. Iat-o: „Există un singur lucru pe care trebuie să-l spun în favoarea istoriei. Se pricepe de minune să găsească lucruri. Încercăm sa le-acoperim, însă nu cedează. Are timpul de partea ei, timpul şi ştiinţa. Indiferent cu câtă ardoare ne ascundem primele gânduri, istoria găseşte o modalitate de-a ni le citi. Ne îngropăm victimele (prinţişori sugrumaţi, reni expuşi radiaţiilor) în taină, dar tot descoperă ce le-am făcut. Am pierdut Titanicul, se părea că pentru totdeauna, în adâncurile ca de cerneală, dar oamenii au dat de el. Au reperat epava Meduzei nu cu mult timp în urmă, în largul coastelor Mauritaniei. Nu exista nicio speranţă legată de-o eventuală comoară, au ştiut din capul locului; tot ce-au scos la suprafaţă după o sută şaptezeci şi cinci de ani au fost câteva cuie de aramă din coca fregatei şi două tunuri. Însa tot s-au pus pe treabă şi-au găsit-o.“

Sursa: http://www.cartidecitit.ro/