O lume de câştigat pentru cititorul de poezie română contemporană
Dimensiune font:
Viaţa şi moartea - foaie-n două feţe - trec din una în cealaltă, până la suprapunere, cum spune Constantin Popa în „Crescătoria de clipe”. Imaginea lirică emblematică pentru această geneză reciprocă este ornicul, „abatorul” în care intră timpul pentru a fi tăiat în bucăţi din ce în ce mai mici: „Numai dacă trece/ prin ornic/ secunda are şi timp.../ orologiile! burduşite de zile,/ de nopţi,/ de clipe,/ aceste instituţii oarbe/ şi surde de administrat/ durata,/ nişte rotiţe proaste/ căsăpinde-ne viaţa,/ acest abator cosmic/ făcând din veşnicie/ ne-timp” („Orologiile”)
În lirica eminesciană, fundamentală este dicotomia între timp, în înţelesul de veşnicie şi vreme, secunda ce s-a dat fiinţei. În „Crescătoria de clipe”, orizontul acestei problematici e totdeauna la limita timpului-netimp, un concept cu care lucrează poezia lui Constantin Popa: „Dar dacă timpul nostru/ nu e decât un şir de secunde/ pline de un fel/ de netimp?/ Dar dacă secundele noastre/ sunt pline cu milioane de ani/ pe care nu-i putem măsura/ cu bătăile inimii?/ Dar dacă nu suntem decât/ prizonierii unei clipe/ înlăuntrul căreia lucrăm,/ fără să ştim,/ la numele veşniciei/ şi la naturala noastră dispariţie” (Frison).
Cum se vede, netimpul lui Constantin Popa acoperă sensurile vremii din poezia eminesciană; în „Crescătoria de clipe”, însă, ciocnirea timp-vreme, timp-netimp nu e între poli (sus şi jos, cer şi pământ, lumină şi întuneric, demonic şi angelic), ci o relaţionare pe orizontală. Astfel, netimpul poate fi, uneori, departele (ca în poemul Tactică) sau boala care năruie trupul fiinţei (ca în „Sărac de păcate” şi „Crescătoria de clipe”). Falia se produce pe ceea ce aş numi orizontul interogaţiei active, adresate lumii şi sinelui: astfel, ca în această „ghicitoare” ce pare a fi a Sfinxului: „Cine este/ şi nu este/ mai mult/ şi mai puţin de fire/ decât o flacără/ ce se câştigă pe sine/ din propria-i pieire?” („Omul”). Nu e nici un paradox aici: după ce va fi devenit el însuşi o întrebare, ca în „Întâlnirea cu mine”, poetul se va apuca de trăit abia după ce va fi murit: „După ce o să mor,/ abia după ce o să mor/ o să mă apuc de trăit:/ după ce ultimei secunde/ îi voi fi supt ultimul rest/ de timp:/ după ce o să trec Stixul/ pe celălalt mal/ al nesfârşitului:/ după ce n-o să mai fiu,/ şi voi fi în lumea frunzei -/ adiind,/ după ce voi învăţa/ stropii de apă - ploaie fiind,/ după ce corpul meu va lumina/ cu viteza luminii,/ după ce de timp voi fi dezlegat/ atunci voi face ce vreau eu/ cu timpul meu/ jongler năzdrăvan,/ voi arunca viitorul în sus,/ ca pe o bilă/ şi când îl voi prinde în mâini,/ va fi, deja, trecut/ apoi voi deprinde lunecările/ cereşti,/ voi străbate mari distanţe/ printre eterne aprinderi,/ şi stele cu viaţa mâncată de stingeri/ şi voi ajunge acolo/ unde se eliberează/ buletine de identitate/ pentru îngeri” („Planuri de viitor”).
„Crescătoria de clipe” e o carte a bijuteriilor lirice fine, lucrate cu migală, cu gândul spre un „dincolo”, spre departele care nu e al spaimelor existenţialiste, însă, deşi una din cărţile anterioare se intitula „Teroarea clepsidrei”: dimpotrivă, în asfinţit, fiinţa caută „partea mea de linişte”. Poetul aduce din real doar esenţele, fixate, deseori, în definiţii de antologie: valurile mării sunt „trupuri de lumină şi întuneric”, cerul e „locul în care aripa se întâlneşte cu zborul ei”, iar zborul este „urma păsării în memoria cerului”. Poezia lui Constantin Popa rămâne încă o lume de câştigat pentru cititorul de poezie română contemporană; fie şi numai pentru a găsi astfel de piese lucrate într-o orfevrărie „de firmă”, cum se spune: „Cum lunecă unda/ pe trupul corabiei,/ la fel,/ sângele sporeşte/ lucirea sabiei” („Destine paralele”).
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau