O. Nimigean, Radacina de bucsau, Editura Polirom, Iasi, 2010, 480 p.

review de ALEX GOLDIS

coperta nimigeanUn aer parodic, de sublima neseriozitate, l-a insotit pe O. Nimigean inca de la inceputul carierei. Si asta nu doar pentru ca a debutat in forta cu un volum de „Scrieri alese” devenind apoi unul dintre personajele centrale ale „Clubului 8”, gruparea ieseana mai preocupata de fine (auto)ironii decat de acreditarea unui program coerent, ci pentru ca insasi natura scrierilor lui era oarecum „mixta”: fie ca scria poezie sau roman, O. Nimigean isi submina permanent un grav filon existential printr-un textualism lejer si compensativ. Printre valurile succesive de autenticisti care au traversat literatura romana din ultimii douazeci de ani, autorul „Planetei zero” parea sa fie ultimul scriitor dispus inca sa mai dea literaturii ce-i al literaturii.

Sindromul Couvade

Astfel incat e surprinzatoare schimbarea macazului in cel mai recent roman. In ciuda titlului cam pretios (autorul tine neaparat sa-si trimita cititorii la dictionar inca de la primul contact), „Radacina de bucsau” reprezinta o despartire cat se poate de radicala de histrionismul livresc care constituia pana acum marca Nimigean. Atat e de convingatoare reconversia stilistica, incat ea nu pare doar o noua masca a proteismului, ci de-a dreptul „o schimbare la fata”. Dragostea sau moartea, teme recurente in literatura lui Nimigean, camuflate pana acum in ironie si intertext, intra, „Radacina din bucsau” intr-o ecuatie pe cat de elementara, pe atat de complexa. De mare precizie regizorala e, in primul rand, decupajul romanului: naratiunea de aproape 500 de pagini umple rama extrem de simpla – dar cat ce plina de semnificatii! – a intoarcerii unui barbat la casa parinteasca pentru a-si ingriji mama aflata in pragul mortii. Ceea ce pare promisiunea unei imense plictiseli pentru cititor – evenimentialul exterior aproape ca nu evolueaza – devine, treptat, un joc psihologic incordat. O data, pentru ca naratorul-protagonist al romanului e departe de ceea ce s-ar putea numi o personalitate inchegata: ratat in plan social si parasit recent de iubirea vietii (misterioasa Ioana-Zelda), suferind in plus de o defazare cronica fata de realitate (traieste permanent „intre lumi”), Liviu resimte la dimensiuni paroxistice decaderea fizica a mamei. Mai mult decat sa inspire o tristete fireasca, filiala, iminenta mortii ei e traita pe propria piele. Dupa cum unii barbati incep sa adopte simptomele si durerile sarcinii din solidaritate cu persoana iubita (ceea ce specialistii numesc „sindromul Couvade”), tot astfel fiul se imbolnaveste, daca pot sa ma exprim astfel, de moarte prin simpatie. Nu e vorba atat de junghiurile spontane sau de amortirea subita a muschilor (frica „modifica chimia trupului”), cat mai ales de suspendarea oricarei activitati psihologice autonome. Liviu devine o persoana vegetativa, care traieste suspendata intre fantasmele nocturne ale iubirii pierdute si cursa contra cronometru impotriva mortii. Cu toata lentoarea desfasurarii actiunii, „Radacina de bucsau” e, indraznesc sa spun, aproape un roman detectivistic, de o tensiune extraordinara, in care fiul incearca sa identifice si sa indeparteze, pe cat posibil, simptomele mortii. Nu numai accesele de tuse ale mamei, ametelile sau fizionomia livida sunt indicii inspaimantatoare pentru protagonist, ci si perioadele de acalmie sau de aparenta insanatosire. Cel care vegheaza la capul muribundului e, prin excelenta, un personaj suspicios si paranoic, obsedat de a supradimensiona monstruos orice cuvant si de a banui in spatele fiecarui gest un semn de adio.

Un personaj de zile mari

Pentru ca, la randul ei, muribunda devine o persoana ermetica, predispusa la un limbaj incifrat. Romanul de aproape 500 de pagini al lui O. Nimigean poate fi catalogat, de aceea, drept o cronica extrem de minutioasa a starilor si a fizionomiei mamei, privita tot timpul ca o enigma. Analiza fara menajamente, pana la ultima inflexiune, e ticul fondator al naratiunii. Nici nu stiu de unde sa citez, atat de dese sunt pasajele expresive din carte: „Vaietele s-au declansat spontan, inca inainte de-a o atinge. Se deruleaza ca un fel de protocol obligatoriu, adica, esti bolnava, te vaieti, n-ai voie sa stai cu limba-n gura. Mama o face temeinic, gospodareste, masurat, atenta la nuante, si-a stabilit un ton egal de fond, pe care creste si scade intensitatea, controlandu-si variatiunile. Dupa cum dozeaza, cu un chip concentrat, serios, «a»-urile, «i»-urile, «e»-urile, trecerile dintre «u» si «i», am senzatia (ma face sa zambesc) unei muzici de vocale atent orchestrate. Vaietatul trebuie sa iasa bine, sa fie convingator si in virtutea unor calitati artistice, nu doar ca expresie bruta a durerii”. Scormonirea indiscreta in fiinta mamei pentru a-i repera ultimul sambure de vitalitate implica o ciudata apropiere, gestionata de Nimigean cu talent de – imi dramuiesc bine epitetele – mare prozator. Exceptionale sunt pasajele in care fiul e obligat la atat de umilitorul menaj al mamei aflate in imposibilitatea de a se mai ridica din pat. Departe de a aluneca vreo clipa in grotesc (desi scriitorul nu cruta niciun amanunt), scenele de intimitate fizica absoluta dobandesc o frumoasa aura simbolica. Mama redevine, in mainile emotionate ale fiului, un copil neputincios, iar ceea ce parea initial o atrocitate se transforma intr-o experienta privilegiata de comunicare: „Adevarul este ca ne stapaneste jena pe amandoi. Pe mine pentru ca o stiu extrem de pudica. Se prefacea, strident de-a binelea, ca nu-i pasa. «Toarna-mi sa ma spal pe cap! Ai adus samponul de urzici?!» O veghez sa nu se dezechilibreze. Pielea i-a ramas neverosimil de tanara. Fina. Proaspata. Fara pete. Doar pe maini. Iar sanii, cu toate ca lasati, s-au pastrat plini, cat de cat elastici. In pantecele asta stateam eu ghemuit. Dadeam din picioare. Incepusem, dupa noua luni, sa ma invinetesc”. „Radacina de bucsou” nu e atat un descensus ad inferos, cum crede Bogdan Alexandru Stanescu in prefata cartii, cat mai ales un regressus ad uterum. Fara stare sociala, parasit de sotie si de prieteni, cu gandurile incalcite, protagonistul se reintoarce aproape gol pentru a retrai pentru cateva luni in vidul relatiei elementare cu propria mama. Jurnalul spaimelor mortii iminente e dublat de subtila parabola a descoperirii paradisului. O. Nimigean scrie pasaje intense atat despre regasirea de o clipa a caminului-uter (ca in acele proiectii alb-negru care se coloreaza dintr-o data, casa parinteasca incepe sa se populeze cu mirosuri, senzatii si imagini adanc ingropate in memorie), cat si de recuperarea, printre accesele de spaima si de permanent disconfort, a momentelor de comunicare directa. Antologica prin sincronizarea gesturilor, retentia si panda psihologica reciproca sau eruptia eliberatoare a rasului, e scena noptii de Pasti din spital, in care, in deplina siguratate, cei doi retraiesc revelatia intregirii nu pornind de la sentimente abstracte (Nimigean nu aluneca nicio clipa in kitsch metafizic), ci de la senzatia comuna a unei…portocale acre: „Izbucneste in ras, apasandu-si cu degetul proteza auditiva. Nici eu nu ma mai pot abtine. S-a pornit asa. Ne uitam unul la altul si radem. Chipul i s-a destins, rade cu gura pana la urechi, facandu-si cruci mici si stergandu-si lacrimile”.

De altfel, intregul personaj al mamei e construit magistral. Cei care s-au plans, pe buna dreptate, ca romanul postdecembrist are trama epica – reintoarcerea la story a tinut capul de afis al teoretizarii prozei de prin 2000 incoace – dar n-are, in schimb, personaje, pot gasi in Hareta un prilej suficient de inlaturare a angoasei. Batrana muribunda de 83 de ani din „Radacina de bucsau” e, oricat de paradoxala ar parea afirmatia, cel mai viu si mai consistent personaj din literatura ultimilor ani. Desi ar fi avut toate datele si circumstantele atenuante, prozatorul nu recreeaza in batrana Hareta o victima, ci o femeie totala, surprinsa simultan in toate starile si varstele biologice posibile. Mama protagonistului e in acelasi timp „o fetiscana pusa pe sotii” si „o bunicuta usor nesigura, cu un aer infantil”, un animal „incoltit” sau pur si simplu „monstruos”, dar si „imparateasa a Chinei”. Cel mai surprinzator lucru, in logica interna a romanului nimic nu pare contrafacut sau antitetic.

Vreau sa uit, insa, ca pe un esec propriu, pasajele mai putin reusite, care ar putea lipsi la o eventuala editie a II-a fara a pune in pericol organicismul constructiei. Este vorba, in general, de limbajul pretios-rebarbativ in care sunt expuse, cel mai adesea, introspectiile personajului central. Daca relatia cu mama e perfect verosimila pentru ca se consuma in prezentul naratiunii, la nivel senzorial, incercarile de a intelectualiza raportul cu propriile credinte, cu societatea sau chiar cu Zelda suna fals si manierist. In cele mai meditative pase ale sale, protagonistul se exprima astfel: „Intuiam pericolul de a cauta sa eschivez un timp destatanat blocandu-ma intr-un timp mort, imbacsit, steril. Unul te perverteste, celalalt te mucegaieste”. Termeni hipertehnici aplicati stangaci unor realitati cat se poate de delicate creeaza – la un autor care a renuntat deocamdata la tentatia parodica – impresia de umor involuntar: „Da, cel mai mult ma ranea cand Zelda ma privea din perspectiva mentalitatii mutante, pactizand cu adversarul meu generic”. Sau: „Ostilitatea ei ma exila intr-o perceptie acuta a contratimpului”. Aliajul fortat de jargon intelectualizat si regionalisme dezumfla si el drama, proiectand-o pe ecranul ridicolului: „Mentula chiflicita se preschimba intr-un fascin teapan. Erectia nu-mi induce o dispozitie erotica. Imi da o stare de incordare sportiva”. Noroc insa ca astfel de pasaje nu sunt nici frecvente, nici centrale in semnificatia romanului.

Oricat s-ar dovedi de relative in literatura topurile si statisticile, trebuie spus ca ultima carte a lui O. Nimigean reprezinta atat o surpriza de proportii ce anunta reinventarea din radacini a unui scriitor, cat si un moment de gratie al romanului romanesc postdecembrist. Plus, de ce nu, un posibil scenariu de film. Vad deja „Radacina de bucsau” regizata de unul dintre reprezentantii Noului Val romanesc, de care nu-i exclus ca prozatorul sa fi fost influentat subtil in lentoarea desfasurarii si sadismul detaliului.

Sursa: http://revistacultura.ro