Octavian Paler, autoportret în oglindă

Într-o zi de la începutul deceniului cinci al secolului trecut, un elev al faimosului liceu bucureştean „Spiru Haret”, pe numele său Paler Octavian, de la naşterea căruia se împlinesc chiar astăzi 90 de ani, s-a oprit în faţa unei vitrine a Librăriei „Cartea Românească”. Privirea i-a fost atrasă de o fotografie mărită a lui Ionel Teodoreanu din care îi zâmbea frumosul autor al Medelenilor îmbrăcat în cunoscuta-i rubaşcă. Adolescentul îi citise înfrigurat cărţile şi, deşi rezistent la melancolii, moştenind în fiinţa sa tăria, încăpăţânarea şi austeritatea oamenilor din Lisa natală – „o aşezare vrednică de lauda unui Hesiod...” – plânsese pe pagina unde moare Olguţa... Privind acea vitrină, s-a gândit o clipă că i-ar plăcea să devină scriitor. Era clipa de graţie a revelării sensului unui destin. Cei 44 de lei pe care tatăl său îi dăduse la plecarea în marele oraş, pentru a urma cursurile gimnaziale şi liceale, cu o bursă regală, „plătindu-i, astfel, expulzarea din mitul satului şi al copilăriei”, se epuizaseră demult. Până la 44 de ani, aceeaşi cifră fatală, când, potrivit prezicerilor unei madame Soleil de Făgăraş, trebuia să moară, mai era vreme şi mai erau destule vârste (mai ales ale lecturii) de parcurs şi de trăit. Intrat apoi în arena trepidantă a vieţii şi mai ales a literaturii avea să se închipuie a fi un fel de toreador întrucât i s-a părut mult mai „înrudită” cu maşina de scris sabia acestuia decât lancea faimosului cavaler de la Mancha al cărui itinerar a visat să-l refacă fiul ţăranului din Lisa sur le vif în însorita Spanie, un vis rămas neîmplinit. Citind „Viaţa ca o coridă”, carte comparabilă doar cu „Viaţa ca o pradă” a lui Marin Preda, nu se poate să nu-ţi pui întrebarea: să fie oare mai identificabilă „figura” scriitorului cu cea a toreadorului care „se joacă în arenă cu destinul însuşi, încercând să-l păcălească, să-i ofere umbra sa?”. Să semene oare mai mult magia scrisului, a literaturii, cu magia coridei? Tot ce se poate. Ştim sigur însă ce a mărturisit Paler. Şi anume că maşina de scris a fost pentru el o armă împotriva spaimei. Un drog. Dar şi o sursă continuă de iluzii.

Contemplându-şi „Autoportretul într-o oglindă spartă”, titlul uneia dintre cărţile sale, Octavian Paler, moralist din spiţa moraliştilor francezi, constată cioranian că ar fi putut să-şi facă o carte de vizită care să-l recomande „specialist în paradise pierdute”. Cel puţin două asemenea „pierderi” l-ar fi îndreptăţit să-şi revendice această calitate. Un paradis pierdut este, indubitabil, cel al copilăriei în satul natal numit Lisa. „Ruperea”, la doar 11 ani, de acel paradis e ca un exil forţat dintr-o veche aşezare de munte, unde viaţa curge după legi arhaice, în cel mai mare şi mai cosmopolit oraş al ţării, şi ca un salt „mortal” din secolul XVII în secolul XX. Un salt (orice exil, spun analiştii fenomenului, e ca o moarte!) care se produsese în câteva ore. Dacă ţinem seama de durata drumului de la Lisa până la Bucureşti, de impactul cu „infernul”, cu universul ostil copilului care tocmai îşi lăsase opincile şi încălţase primii săi bocanci, căci urma să calce acum pe Calea Victoriei şi nu pe imemoriala Cale a Secii, saltul este mai înainte de orice alienant. Fireşte, dincolo de duritatea de moment a „rupturii”, trebuie să observăm că, odată cu geamantanul de lemn al tatălui evocând terifianta experienţă a războiului, Octavian Paler a luat cu el şi un destin colectiv, cel al comunităţii din Lisa, scoţând-o pe aceasta din istoria reală şi conferindu-i apoi prin scrisul său o aură mitică. Dar dacă scriitorul datorează totul acelui topos, nu e mai puţin adevărat că Lisa şi lumea ei datorează fiului lor demnitatea unei inegalabile „mitologii subiective”. În esenţă, la fel ca Humuleştii lui Creangă, ca Siliştea-Gumeştii lui Marin Preda, ca satul Ilenei Mălăncioiu ori ca acela al Martei Petreu. Când, cu ani în urmă, am scris despre „Viaţa ca o coridă” a lui Octavian Paler, am afirmat că nu mai citisem pagini memorialistice atât de tulburătoare despre obârşia ţărănească, despre copilăria unui fecior de ţăran, de la „Viaţa ca o pradă” a lui Marin Preda. Am şi acum aceeaşi impresie, la fel de puternică precum la prima lectură a cărţii.

Pentru Octavian Paler, copilăria ca poveste fascinantă s-a terminat brusc şi devreme, în seara când a ajuns la Bucureşti după ce – rememorează el: „străbătusem într-o jumătate de zi, fără să ştiu, trei secole”. Lăsase în urmă – cum avea să se convingă destul de repede – un sat unde „cerul nu ţinea de cosmos”, ci era „ o anexă tainică a lui, unde Dumnezeu se uita să vadă dacă s-a uscat fânul pe Seaca şi a fost dus acasă, ca să poată slobozi ploile”. Avea să-şi dea seama apoi că „doar în Lisa am văzut cerul înstelat deasupra noastră. Oamenii se culcau acolo devreme. Pe la zece seara, uliţele erau pustii. Dacă ridicai privirea, rămâneai amuţit, descoperind un cer adânc, fastuos, cum n-am mai văzut în Bucureşti”. Să nu uităm însă că cerul este şi ceea ce se oglindeşte în el – apropo de oglindă! – de aici de pe pământ.

Va urma...