Omul şi dreptatea lui Dumnezeu

În contextul duminicii precedente, a referirii la prioritatea vieţii, din perspectiva meta-logicii divine, anume: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă”, oricine se poate întreba, pe bună dreptate, ce este, ce poate fi, de fapt, dreptatea lui Dumnezeu? Căci despre împărăţia lui Dumnezeu se ştiu, în genere, mult mai multe lucruri decât despre dreptatea Lui.
Răspunsul la o astfel de întrebare se află, desigur, în Biblie. Acolo, îndeosebi în Cărţile Vechiului Testament, se face de foarte multe ori referire la „legea” şi la „dreptatea” lui Dumnezeu. Există nenumărate prescripţii de la Dumnezeu pentru oameni, pe care evreii - poporul ales - le-au primit prin intermediul Proorocului Moise, în principal, spre a le păstra, în scopul întăririi legăturii lor cu Dumnezeu. Cei religioşi dintre ei le păstrează cu sfinţenie, şi în cel mai mic amănunt, până astăzi. Şi totuşi, dreptatea lui Dumnezeu nu este (doar) ceea ce Vechiul Testament prescrie ca norme de viaţă întru păstrarea fidelităţii omului faţă de Dumnezeu. Căci Noul Testament desăvârşeşte aceste norme, printr-una singură: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Noul Testament face „saltul” de la dreptatea în formă, la dreptatea în fond. Astfel se explică „adâncirea” unor prescripţii vechi-testamentare, în special cele referitoare la poftele trupeşti ale omului. Fiindcă ele, poftele trupului, sunt cele ce-l apropie pe om cel mai mult de animal. Iar înfrânarea lor şi aşezarea în cadrele spiritualizate ale vieţii sunt singura formulă viabilă de a împlini dreptatea lui Dumnezeu în fond, nu doar în formă.
Într-un mod foarte cuprinzător este exprimată împlinirea de către om a dreptăţii lui Dumnezeu într-un răspuns liturgic din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, Treimii Celei de o Fiinţă şi Nedespărţite”. Dreptatea lui Dumnezeu începe şi sfârşeşte în supunerea omului faţă de Dumnezeu. În acceptarea, de către om, că el este o creatură nobilă a unui Creator infinit şi proniator, iar nu o întâmplare sau evoluţia maimuţei. Atunci începe omul a căuta şi împlini dreptatea lui Dumnezeu, când mintea acceptă fără umbră de îndoială faptul că suntem creaturi ale Sale, unice, după chipul Său, înspre nesfârşita asemănare cu El.