Orson Scott Card – Vorbitor in numele mortilor

Am citit „Jocul lui Ender” intr-o cheie (poate ca era si singura) destul de simplista: clasicul razboi oameni-extraterestri. Pentru volumul doi al seriei, „Vorbitor in numele mortilor” ideile probabil ca au avut timp sa mai dospeasca in mintea autorului si sa evolueze de la conflictul intre specii inteligente la incercarea de comunicare si convietuire intre acestea.

„Limba Nordică are patru cuvinte pentru a denumi gradele de straneitate. Primul este din-alt-ţinut sau utläning, străinul pe care-l recunoaştem ca fiind fiinţă umană a lumii noastre, dar din alt oraş sau alta ţara. Al doilea este framling(…) . Acesta e străinul pe care-l recunoaştem ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este ramen, străinul pe care-l recunoaştem ca uman, dar aparţinând altei specii. Al patrulea se referă la adevă-raţii extratereştri, varelse, între care includem şi animalele, pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să acţioneze. S-ar putea ca aceste creaturi să fie inteligente, conştiente de propria existenţă, dar nu avem cum să aflăm asta.”
Cam asta este sinteza problemei cu care se confrunta omenirea la 3000 de ani dupa ce Ender–Savarsitorul a reusit sa distruga singura rasa extraterestra cunoscuta, aruncand asupra omenirii vinovatia de a fi exterminat o specie pe care o crezuse varelse.

Ender este acum vorbitor in numele mortilor, un fel de preot-calugar al unei pseudoreligii pe care o infiintase, apasat de vinovatia actului comis in urma cu 3000 de ani. Este aproape la fel de batran ca si civilizatia umana (dezvoltata exponential in urma distrugerii gandacilor), datorita efectelor relativistice ale zborurilor interstelare. Poarta cu el matca si deci posibilitatea regenerarii civilizatiei gandacilor si este intr-un straniu contact cu Jane, un program de calculator, sau o noua specie inteligenta –poate ramen, poate varelse.

La un prim nivel de intelegere, romanul are o intriga oarecum detectivista. Pe planeta Lusitania, colonizata de catolici habotnici, este descoperita o noua specie inteligenta-purcelusii. Xenobiologii care ii studiaza, si care sunt supusi unei politici drastice de non interferenta, sunt ucisi in mod ritualic in momentul in care reusesc sa faca legatura intre Descolada, un virus mortal de pe planeta, si structura anatomica a purcelusilor. Rezolvarea enigmei releva nu numai ca purcelusii au un ciclu complet de viaţă socant, dar si o posibilitate cutremuratoare: patrunderea acestora in spatilile locuite de oameni ar putea insemna infestarea cu Descolada.

Este destul de clara similitudinea contactului dintre oameni si purcelusi cu interferenta dintre portughezii catolici si indigenii din jungla amazoniana in perioada colonizarii Braziliei (inclusiv dilema daca influentarea unei civilizatii rudimentare de catre una superioara este justa sau nu). De altfel, uitandu-ma prin biografia lui Orson Scott Card am vazut ca la un moment dat a fost misionar in Brazilia.

In final nu am reusit sa inteleg clar daca am citit un roman despre vinovatie, cainta, indreptare si izbavire, sau doar o justificare pentru o sentinta ferma: dacă o specie străină pare hotărâtă să ne distrugă şi nu putem comunica sub nici o formă cu ea, dacă n-o putem înţelege, dacă nu există nici o posibilitate s-o abatem în mod paşnic de la scopurile ei, atunci orice acţiune întreprindem pentru a ne salva este justificată, inclusiv distrugerea completă a celeilalte specii.

Adica un nou Xenocid. Probabil ca ma voi lamuri citind partea a treia a seriei, care se numeste, cum altfel, Xenocid.

Sursa: http://nemirabooks.ro