Ovidiu Pop, Trickster/ review de Claudiu Turcus

Ovidiu Pop, Trickster, Editura Polirom, Iasi, 2009, 360 p.

review de CLAUDIU TURCUS

<cititi un eseu de Claudiu Turcus pe tema Ce s-a intamplat in ultimii zece ani cu critica tanara>

Intr-o atmosfera culturala fireasca, debuturile ar trebui tratate cu indulgenta. Stim, insa, chiar de la mizantropul Calinescu ca indulgenta produce inflatie de valori. Iar epoca noastra nu-i tocmai cel mai bun exemplu pentru ilustrarea normalitatii. E drept, perioada stearpa si ambigua a anilor nouazeci a trecut, ultimul deceniu aducand un soi de revigorare a productiilor literare, proces in care editurile au avut un cuvant greu de spus. Numai ca – regretabil – anormalitatea lipsei de vizibilitate a literaturii (pusa in umbra de afluxul memorialisticii/reeditarilor) a fost inlocuita de anormalitatea lipsei de selectie. Desigur, entuziasmul lansarii unei noi generatii de scriitori (colectia Ego Proza) explica intrucatva atat discrepantele valorice dintre cei publicati, cat si receptarea uneori ingaduitoare a criticilor de intampinare. Totusi, odata cu maturizarea/profesionalizarea   filtrelor editoriale, ar fi fost de dorit ca amestecurile axiologice flagrante sa ramana in urma. Nu-i vorba aici de exclusivism elitist, ci de mentinerea unei cote ridicate de profesionalism scriitoricesc, macar in colectiile de proza renumite. Altfel, permisivitatea editoriala starneste, cred, radicalismul cronicarului, ce tinde (simbolic) sa compenseze referatul „generos” al redactorului de carte. In aceasta logica, distorsiunea selectiei poate fi echilibrata numai de exigenta receptarii. Nici macar debuturile nu mai au puterea de a induiosa spiriul critic.

Un roman „total”

Sa fiu mai concret. Chiar daca a participat la scrierea romanului colectiv Rubik (coordonat de Simona Popescu), se poate afirma ca Ovidiu Pop isi asuma un proiect literar abia prin recentul Trickster. Expresie a unei abordari eclectice, cartea contine mai intai un pasaj autoreferential, filosofard-fantasmagoric, continuat de amintirile plate din copilarie ale lui Doru (fragmentate de un ridicol intermezzo cu printesa XX, devenita [prin schimbare de sex!] XY) si, in fine, epilogul sablonard – reprezentare a farsei revolutiei de la ’89. Cu o asemenea alcatuire, romanul se vrea metanarativ/intertextual, deopotriva mitic/auroral, nu mai putin rescriere cool a unui basm, ba chiar fresca sociala in registru burlesc, in consecinta, sinteza postmoderna, veritabil manifest impotriva establishmentului literar constrangator. Si probabil ca romanul „total” inchipuit de Ovidiu Pop s-ar fi desavarsit, daca trickurile sale narative nu i-ar fi condus discursul spre zona paraliteraturii. Caci povestile din Trickster – structural nearticulate, osciland necontrolat intre motivatii realiste/simbolice/fantastice, stridente stilistic si neconturate tematic – nu reusesc sa inchege un imaginar coerent, dand impresia unui santier logoreic, adesea de un umor involuntar. Totalitatea narativa, atat de pretuita de Paul Cernat in cronica sa din Observator cultural, nu e decat un mixaj indigest.

Pan, Borges & sexul

E suficienta, uneori, rezumarea episoadelor pentru a demasca insuportabila facilitate a constructiei romanesti. Dupa un fals inceput fantastic despre o halta imaginara dintr-un sat transilvanean (spatiu magic, axis mundi campestru), naratorul reface un istoric cvasipicaresc. Astfel, invazia scarabeilor il surprinde pe protagonist in garsoniera sa dezordonata. Fire sociabila, el se imprieteneste cu capetenia lor (Val Vartej) alaturi de  care iese intr-un local, unde afla despre existenta lui Pan, un magnat transatlantic cu interese economice in zona. Ii fac o vizita lui Vali care – atentie! – il intreaba pe protagonist „cum iti merge romanul?”. Aici lucrurile se complica, caci in timp ce consumau bine-meritatul cogniac, la masa apare nimeni altul decat Borges, care le spune o parabola despre cetatea misterioasa Ehta, din care Vali deduce ca autorul Aleph-ului ar fi „sexist”.  Desigur eroul central nu putea ramane indiferent la asemenea constatare, se simte atras de clatinarea mahmura a amicei (amicului?) si revelatia, urmata de praxis, se produce cat ai clipi: „momentul mi-a placut, mi s-a parut cumva poetic si sublim. Ne-am dezbracat cu gesturi lente si am facut sex fara penetrare”. Existentialist hedonic, naratorul se intalneste in ziua urmatoare cu insusi Pan (in ipostaza de barbat) care-i ofera un festin pe cinste. Dar la a doua intalnire, Pan se metamorfozeaza in femeie, initiindu-l pe novicele nostru in obscuritatile existentei: „Oamenii sunt Secvente. [...] Secventele sunt probabilitati in evolutia unui individ. In sensul asta si tu esti o secventa. Doar una care in momentul de fata nu s-a realizat. Diferenta dintre o secventa realizata si una nerealizata  o face alimentatia (sic!)”. Reflexiv de-acum, naratorul isi poate continua periplul in compania lui Pan, de aceasta data pe deasupra orasului, de unde – cum altfel? – are perspectiva simultaneitatii. In ciuda acestei spectaculoase pozitionari, priapicul Doru (cum aflam ca il cheama pe amfitrionul epic) vede (ca Amelie Poulain) numai ce-l intereseaza: acte sexuale ambigue hetero/homosexuale. Se priveste chiar pe sine (aflat, desigur intr-o alta „secventa”) „in mijlocul garsonierei, cu penisul in erectie”, pentru ca apoi sa se autocontemple la masa de scris, iar in cele din urma, dupa o plimbare prin cimitirul evreiesc, isi vede mormantul. Din poveste, Ovidiu Pop iese obositor de previzibil (via Filantropica), straduindu-se sa-l convinga pe chelner ca el n-a consumat toate acele trufandale. Desigur, totul se petrescuse  in imaginatie.

Dar acest ultim trick nu e suficient pentru a legitima orice dezmat naratologic. Imaginatia, totusi, are legi. Conventionalitatea unui registru literar nu-i doar o chestiune abstracta de teoria literaturii. Pentru a audia live pildele argentinianului orb sau a dezbate bulgakovian despre pactul cu diavolul sunt necesare o atmosfera, un anume tip de problematica, un stil adaptat. La fel, taifasul cu insecte are sens doar daca, implicit, s-a stabilit ca avem de-a face cu o lume in care vietuitoarele cuvanta. Insa, Doru e un tip chill, care ii da „un sms” lui Vali, cu propunerea de a pierde o dupa-amiaza (prelungita) impreuna. Ordinea lumii lor e realista, nimic n-o tulbura, nici macar acel principiu al vietii ca secventialitate (lasat oricum in coada de peste de catre comodul narator). Drept care, Borges, Pan, scarabeii sunt, pur si simplu, dintr-un alt film. Mizand pe o intelegere superficiala a conceptului de fantastic/fabulos, Ovidiu Pop a considerat ca cititorul va presupune clivajul si va accepta enormitatea. Prozatorul ignora ca, la randul sau, fantasticul presupune un realism sui generis, transmimentic/hiperbolic/supranatural, insa coerent. Fantasmagoriile isi reclama propria verosimilitate. Altfel nu s-ar putea institui ca universuri autonome, iar in Trickster nici nu se instituie.

Omul-secventa s-a nascut la sat

De la pagina 54 incepe adevarata poveste. Acelasi Doru isi rememoreaza copilaria petrecuta in satul Roagaz alaturi de Buna si Bunu. Fusese un accident reproductiv, parintii il pastrasera pentru ca avortul clandestin era prea riscant, insa cum in garsoniera lor nu prea era loc, copilul ramane primii ani din viata cu bunicii. In cele trei capitole (Intre sat si oras, Poveste de dragoste si consecintele ei, Portret de familie) miza centrala consta in surprinderea oralitatii/specificului lingvistic regional. Iata cum suna dialogurile: „ – No, zi-i atunci la barbatu dumitale ce t-am zis io.”; „ – Tu-ti copcilu care te-o facut!”; „ – N-ai tu hia.”; „ – No, hoheru ti i-a mai spala…”; „ – Fa si tu ase.” etc. Cu o asemenea pasiune pentru „coloare” locala, Ovidiu Pop cauta sa recupereze timbruri lingvistice imemoriale, dar o a doua incompatibilitate ii incurca planurile. Pentru a restitui substanta lumii rurale, nu e suficienta transcrierea fonetica a regionalismelor (oricum, un kitsch in raport cu hartile dialectologilor), ci se impune situarea existentiala/stilistica in interiorul respectivei matrici identitare. Ma refer la asimilarea unor mentalitati/cutume, profund codificate cultural. Naratorul lui Ovidiu Pop, in schimb, procedeaza mai degraba ca un pseudoantropolog/folclorist, iar nu ca un povestas autentic sau ca un creator de personaje, fata de care, vai!, pastreaza o distanta suspecta, nu cumva sa fie confundat cu vreunul din ele. Mosu apare cu acest nume „din motive ce tin de retorica textului”, „tartorul aminteste de ritualul onanist al triburilor malaieziene descris de Prohabski”, „unchesu vorbeste impotmolit, iar gatul ii scoate niste suieraturi nostime”, „vorbele preotului sunt prea interiorizate, prea ritualice”, iar bunicilor „li se contureaza de pe acum trasaturi samanatoriste”.

Revolutia-cliseu – alt trick parazitar

A treia problema majora a lui Trickster survine odata cu incercarea de a tematiza revolutia de la 1989, mai precis manifestarile ei intr-un oras de provincie. De aceasta data, damful de reteta epica se simte inca de la primele fraze. Pregatindu-si asaltul ironic, atat de necesar infatisarii burlescului, Ovidiu Pop dezlantuie natura („cerul se involbura”, norii se dau la o parte”), focalizeaza pe multimile de oameni care vedeau „Libertatea”, apoi ne poarta prin delirul/zvonistica conspirativ(a) a teroristilor, confundati cu un ansamblu folcloric („Mierla Carpatina”) ce tranzita urbea, pentru ca, la urma, trenul care opreste in celebra halta din Roagaz sa fie perchezitionat sub comanda domnului „cu basca verde” (care se dovedeste a fi „doamna”?!), secventa din care Vasilica nu intelege altceva decat ca a trecut acceleratul. Farsa schematica, fara potential umoristic, dar si lipsita de forta descriptiva, epilogul cartii nu redimensioneaza, dar nici nu deschide semnificatiile romanului, semanand mai degraba cu un parazit textual. Acelasi lucru s-ar putea spune si despre derizoriul intermezzo-ul cu basm, asupra caruia nici nu merita staruit.

Prin urmare, chiar daca vehiculeaza mecanisme similare literaturii sau abordeaza teme inedite/actuale, secventele narative ale lui Ovidiu Pop raman doar niste trickuri fara valoare estetica, pe care o colectie respectabila de proza n-ar fi trebuit sa le gazduiasca.

cronica publicata initial in revista Vatra