Pacea

 După bucurie, Apostolul Pavel enumeră pacea. Un cuvânt destul de bagatelizat şi redus în semnificaţiile lui, îndeosebi în zonele geografice scutite de conflicte armate după cel de-Al Doilea Război Mondial, pacea este şi rămâne, totuşi, element esenţial al unei vieţi împlinite. Iar coordonatele ei sunt două: pacea interioară, sufletească, subiectivă; şi pacea exterioară, obiectivă.

Liniştea, pacea sau liniştirea interioară, un deziderat proclamat al multor sau al tuturor religiilor şi concepţiilor de viaţă, nu este pe atât de simplu de edificat, pe cât de facil o prezintă mulţi. Pacea autentică, profundă şi durabilă, se lucrează în om, dar îşi are fundamentul în exteriorul omului, peste om, în Dumnezeu. Cine nu conştientizează acest lucru, această realitate, poate ajunge, prin eforturi personale, la o anume stare de liniştire, eventual „sezonieră”, dar nu ajunge la pacea rod al Duhului Sfânt, care este durabilă, statornică şi prolifică. Diferenţa deloc neglijabilă dintre pacea rod al Duhului Sfânt şi alte feluri de pace este aceea că în primul caz omul nu-şi pierde identitatea de persoană unică, cu individualitate distinctă, dimpotrivă, şi-o accentuează, el devenind un partener conştient şi demn al Creatorului său, într-un dialog iubitor-creator roditor de pace lăuntrică şi pace exterioară, înfrumuseţându-se pe sine şi înmulţind binele, frumosul, împrejurul său.

Rod al Duhului Sfânt, deopotrivă în dimensiunea sa interioară, cât şi în cea exterioară, pacea trebuie lucrată de către om prioritar în forul său interior. Un om care nu a dobândit pacea interioară, nu va putea contribui la pacea exterioară, dimpotrivă, va declanşa conflicte, chiar războaie sângeroase. Iar pacea obiectivă nu poate ajuta de la sine omului, dacă el nu-şi cultivă pacea interioară. Există pace destulă, încă, în multe locuri din această lume, unde totuşi trăiesc atât de mulţi oameni care nu au pace interioară, ci sunt angoasaţi, tulburaţi, conflictuali. După cum există oameni paşnici lăuntric în locuri sau zone foarte conflictuale, chiar războinice.
A „profita” de pacea exterioară, a fi realmente recunoscător şi a fructifica climatul de stabilitate socio-politică este un talent pe care nu-l au foarte mulţi. Iar a fi preocupat de pacea interioară autentică este un talent încă mai rar decât primul. Cine mai ia aminte, astăzi, la cuvintele blândului ascet rus, Serafim de Sarov, rostite cu două secole în urmă: „Dobândeşte pacea sufletească, şi mii de oameni împrejurul tău se vor mântui!”?