Paul Goma, Gherla – Latesti; Infarct

Paul Goma, Gherla – Latesti, Editura Curtea veche, 300 pagini, 26 lei

Paul Goma, Infarct, Editura Curtea veche, 182 pagini, 22 lei

 

Meciul Paul Goma vs. Toata Lumea a intrat, dupa o buna perioada de clandestinitate, in legalitate. Cum suntem in capitalism, legalitate inseamna vizibilitate; inseamna o editura ca lumea; inseamna, in cazul de fata, Curtea veche, casa editoriala care ii dedica lui Paul Goma o serie de autor din care pana acum au aparut trei titluri.

 

Pana sa se intample asta, in ultimii ani cartile lui Goma aparusera la edituri mai apropiate de ideea de samizdat decat de cea de editura. Acuzatia de antisemitism a fost adoptata cu o fervoare suspect de unanima pentru a goma ce mai era de gomat din Goma in spatiul public din Romania. Nu am citit niciuna din acele pagini din Viata Romaneasca si din volumul Saptamana rosie: m-au enervat si acuzatorii, atat de bucurosi sa plateasca polite incat se descopereau brusc foarte preocupati de chestiunea antisemitismului, desi n-aveau istoric, ba dimpotriva, aveau contraistoric, si aparatorii (multi dintre ei neolegionari de peste Ocean, in genul poetului Gabriel Stanescu, adunati pe la reviste precum Origini/ Romanian Roots).

De fapt, ce citisem pana acum din Goma? Cateva zeci de pagini din Ostinato, cele trei volume de Jurnal din ’97, ceva din Scrisuri plus alte cateva texte publicate ici si colo, de regula prin reviste obscure si confidentiale, atat de redundante ca memoria mea face din ele un singur text, nefeliat.

Ceva ma face sa cred ca am citit totusi mai mult decat majoritatea celor care vorbesc despre Goma. Poate ma insel. 

Infarct (care presupun ca este o prima editie) e un fel de potpuri al temelor lui Goma – pre- si mai ales post-90 (raportul dintre vechii rai si noii rai, care sunt de fapt fostii buni), adunate in jurul unei teme vazute in oglinda: infarctul pe care sotia lui Goma l-a avut candva, fara a sti cu precizie cand, descoperit abia in 2001, fata in fata cu infarctul pe care Goma nu l-a avut, dar ar fi putut sa il aiba in atatea si atatea prilejuri. Acest motiv jucat la doua capete si reluat obsedat ofera principiul de acumulare si structurare pentru o materie autobiografica departe de a fi inedita, dar pe care Goma nu se plictiseste sa o reia: momentul invaziei din Cehoslovacia, momentul 1977, ruptura de Monica Lovinescu, diversele dezamagiri si tradari, mari si mici, pe care Goma le-a avut de suferit (nu si de suportat) din partea mai tuturor scriitorilor pe care i-a putut cunoaste de-a lungul vietii. 

 

In Gherla – Latesti sunt de fapt doua carti, una terminata, alta nu, tot autobiografice, aflate in imediata succesiune temporala.

Gherla a aparut intr-o prima versiune dialogala in Franta, in 1976; prima editie romaneasca, cea din ’90, schimba dialogul in monolog, scotand afara toate intrebarile din editia frantuzeasca. Gherla e construita in jurul unei batai multiple, in trepte, pe care Goma a primit-o chiar inainte de liberarea dupa doi ani de puscarie. Bataia da tema principala, firul rosu, de la care se deviaza (o deviere controlata) in zeci si sute de teme, variatiuni si anecdote – colaterale poate, dar importante pentru texturile atmosferei.

 

Latesti e un text neterminat, scris in februarie 1973, despre domiciliul obligatoriu din Baragan.

 

Judecand dupa Gherla + Latesti, in care vorbeste cu o forta brutala, subtila, reala, cuprinzatoare si emotionanta, Goma este un prozator bun, poate chiar mai mult decat atata; cat anume de bun ramane sa vada o cercetare mai amanuntita, pe care Goma o merita.

Stilul este chinuit, contorsionat, franat in permanenta de devieri si de jocuri de limbaj. E o eroare (sigur, o eroare convenabila) sa tragi de aici concluzia ca Goma nu are talent – un cliseu la care toata lumea pare sa tina, ultimul pe lista fiind Manolescu, un recidivist de fapt, care vorbeste in Istorie… de „precaritatea talentului”.

 

Fara sa spuna mare lucru asupra calitatilor de prozator ale lui Goma, dar si fara sa le infirme, Infarct arata ca dupa ’89, Paul Goma si-a pierdut tema. Inainte, tema lui fusese aceea a drepturilor omului incalcate de regimul comunist; dupa, tema lui devine nu atat neuitarea (cum spune el) perioadei de dinainte, ci compromisurile (judecate ca atare de pe pozitii foarte personale – nu zic neindreptatite, ci doar: personale) unora si altora.

 

Or, Goma nu este in sine o valoare cu functie referentiala: valoarea lui inainte era una relationala – omul care se opune sistemului care l-a calcat in picioare – si metonimica – omul care reprezinta oamenii ale caror drepturi au fost calcate in picioare. Spatiul in care isi joaca rolul este dreptul – dreptul incalcat, dreptul restaurat (macar simbolic, prin scris).

Dupa, dreptul violat devine o problema a trecutului. Situatia se schimba fundamental, dar Paul Goma nu pare sa realizeze asta. El descopera, in numele sentimentelor sale morale jignite de

unul sau de altul (sau, ca sa nu mai ocolim: de aproape toata lumea), noi rai. Neoraii se numesc Liiceanu, Sorescu, Manolescu, Dimisianu, Monica Lovinescu si asa mai departe. Dar diferenta fata de inainte este fundamentala. Daca rolul lui Goma era inainte de 89 legat de drept, el devine dupa 89 legat de morala. Ceea ce este cu totul altceva.

In plus, marii moralisti au avut din plin simtul umorului; Paul Goma din plin nu il are.

 

Sigur, ca prozator, Goma poate ramane valid si atunci cand se inseala – asa, ca Petru Dumitriu in Cronica de familie. Sunt totusi regretabile si mai ales meschine randuri precum acelea din „Infarct” in care, vorbind de Marian Papahagi, Paul Goma insinueaza folosindu-se de preteritie ca acesta ar fi murit din pricina ca s-ar fi purtat neomeneste cu un volum de-al lui: „…fostul ministru al invatamantului sub Iliescu, devenit sub Constantinescu director al Casei Romane de la Roma, a plecat in Italia. Unde, la scurt timp, a murit…

… Nu pentru ca l-ar fi pedepsit Dumnezeu pe Marian Papahagi pentru a fi sabotat volumul Patru dialoguri. Adevarat: si Marin Sorescu, dupa doi ani de la distrugerea plumburilor romanului meu Garda inversa, s-a intamplat sa decedeze, insa inca nu s-a verificat regula si in cazul celuilalt editor-prieten, Gabriel Liiceanu: din 1990 (retragerea din librarii si depozitarea cartii Culoarea curcubeului) au trecut 11 ani; din 1993 – cand a trimis volumele la topit la Fabrica de hartie Busteni: 8 ani. Si nimic. N-a murit. Inca. Dar vine-vine…” (Infarct; p. 160-161) 

 

O particularitate a autorului, de constructie, dar care se rasfrange din plin asupra stilului dialectic si alertat, este dialogul in monolog pe care Goma il practica neincetat. Ca toti oamenii singuri, Goma s-a invatat sa vorbeasca singur; joaca si cu albele si cu negrele, intr-un meci pe care nimeni nu il castiga si a carui glorie s-a pierdut de mult, dar in care, ce-i drept, se mai poate da sah.

 

Sursa: http://revistacultura.ro