Pe 31 decembrie se împlinesc 134 de ani de la moartea lui Ion Creangă. a căzut din sicriu la înmormântare și s-a rostogolit până în vale

 

Cercetător preot dr. Florin Ţuscanu consemnează faptul că pe 31 decembrie se împlinesc 134 de ani de la moartea lui Ion Creangă. Ultimii ani din viața marelui scriitor au fost extrem de grei, Ion Creangă fiind grav bolnav, iar la înmormântare a căzut din sicriu și s-a rostogolit până în vale.
”DREPTUL LA NEUITARE...

134 de ani de la moartea marelui nostru povestitor Ion Creangă.

 

IAȘI, 31 dec.1889. La numai câteva luni după moartea bunului său prieten Mihail Eminescu, Ion Creangă a trecut la cele veșnice, in vârsta de 52 de ani, ridicându-se alături de Luceafăr, pe bolta literaturii române.

 

Câteva detalii despre moartea povestitorului ni le oferă George Călinescu în volumul „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”: „Creangă a moştenit de la mama sa epilepsia, o boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. Ion Creangă ameţea des şi chiar cădea pur şi simplu din picioare.

Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să îşi ia concedii medicale de câteva luni, iar uneori acestea se întindeau şi pe durata unui an de zile. În aceste perioade, Ion Creangă mergea la băi, la Slănic, iar când se întorcea, de fiecare dată se simţea mai bine. Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit medicii şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său devenise mult prea slăbit.

Creangă a suferit un atac de inimă puternic, iar multă lume a crezut că scriitorul a decedat. Unele ziare din Bucureşti chiar au dat ştiri cum că Ion Creangă ar fi trecut la cele veşnice.

„Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă-şi deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puţin de unul ca mine”, aşa a reacţionat scriitorul la ştirile cu privire la decesul său.

În ultimii trei ani de viaţă, starea de sănătate a lui Ion Creangă devenise atât de gravă, încă nici nu mai putea să scrie. Titu Maiorescu, chiar a menţionat acest fapt, într-o scrisoare pe care a trimis-o în 1887 către România Jună de la Viena: „Poate ar mai scrie şi Creangă (institutor la Iaşi) ceva, dar este bolnav, devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent".

Pe la jumătatea lunii decembrie 1889, tipograful Ionescu îl găsi pe Ion Creanga retras în bojdeuca lui. Era cam bolnav și avea iar gust de glumă. Dar era încredințat ca va muri : „Bre - se căi el - tare îmi pare rău ca-s bolnav și mă tem c-am să mor și n-am să pot scrie anecdota cu moș Haralambi și încă vreo doi - trei ce le am în cap”.

În ziua de 31 decembrie acel an (1889), „vremea era urâtă, a ploaie şi zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund, dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău, altul îl văzu la biserică, probabil biserica cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morții...".

Fiind sărbătoare ( Sf. Vasile cel Mare ), nu toată lumea știu de moartea povestitorului. Tipograful Ionescu și Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare. Zahei aleargă și el pe la cine știe cine, și părintele Gheorghe Ienachescu pretinde a fi avut el sarcina îngroparii. Vasile Pogor, care era primar, dădu locul de veci la cimitir. În sfârșit, se răspândi în pripa o invitație ( ...) concepută în acest stil: „IOAN CREANGA - Profesor în vârstă de 52 de ani, după o lungă suferință a încetat din viață în ziua de 31 decembrie 1889. Înmormântarea va avea loc marți, 2 ianuarie, ora unu precis la cimitirul „Eternitatea " (Iași) unde se află depuse rămășițele lui. Fiii, frate și surori roagă pe toți amicii, colegii și cunoscuții a asista la înmormântare”.

La slujba de înmormântare însă „nu au asistat prea mulți, fiindcă invitațiile nu au fost împărțite la timp și mai ales deoarece vremea era rea. Ploua de două zile, zăpadă se topise și deodată un ger umpluse ulițele de ghețus. Lumea se temea sa iasă pe strada. Veniră învățătorii, elevi și studenți și tânărul licențiat Nicolae Iorga, Artur Stavri, Eduard Gruber și alții.

Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume Nicu Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă ( fiul povestitorului ), (...) se citi inscriptia : „Voitorului meu de bine scump prieten și tata”.

Se ținută obișnuitele cuvântări. Eduard Gruber cuvântă în numele cercului literar (…) a rostit următorul necrolog:

„Jalnică adunare -vorbi el - o dureroasă datorie , cea de pe urmă, ne adună azi pe toți în fața mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaș al literaturii române. Nemângaiatul fiu, rudele, prietenii și tinerimea entuziastă, admiratoare a lui Creangă, își simt acum inima zdrobită și cugetarea înnourată în fața muțeniei și a neclintirei în care el zace, muțenie și neclintire care ne face să ne îngrozim și să ne podidească lacrimile, pentru că nu mut și nu neclintit a fost Creangă în viața lui”.

„Altă moarte se cădea feciorului Smarandei și al lui Ștefan a Petrei, care se rătăcise dincolo de Siret, adus de căruța lui moș Luca. El trebuia să fie purtat în căruță cu boi, în port țărănesc, cu mâinile încrucișate, bocit creștinește de babe și de multele lui rubedenii, tămâiat și prohodit de popii și dascălii satului său, înmormântat în ograda bisericii pe lângă care se jucase și învățase, pentru ca femeile să presare la praznice tămâie într-un hârb, pe groapa sa năpădită de ierburi și să se jeluiască cu capul rezemat de strâmbă cruce, în apropierea ruinoasei cetăți a Neamțului, prin care seara trec domoale vitele, acolo unde se vede încețoșat Ceahlăul și Ozana s-aude clipocind. I-a fost dat altfel”.

Ultimul drum al povestitorului presărat cu peripeții:
De la Barbu Lăzăreanu (via poetul Ioan Păun Pincio) ne-a rămas un amănunt macabru de la înmormântarea lui Ion Creangă. Ioan Păun Pincio locuia, în acea vreme, la Iași pe o stradă râpoasă, în apropiere de bojdeuca cu cerdac a lui Creangă. Acesta a participat la inmormântarea povestitorului pe 2 ianuarie 1890 și a consemnat un detaliu neplăcut ce s-a întâmplat după prohodul și cuvântările din biserică, atunci când sicriul a fost ridicat și cortegiul a pornit spre groapă. Era un ger cumplit, cu ghețuș și zăpadă topită. Păun povestea că au trebuit să ducă sicriul cu rămășițele pământești ale lui Creangă pe umeri, deoarece dricul cu cai nu s-a încumetat să coboare povârnișul repede și alunecos.

În aceste împrejurări, unii dintre purtătorii năsăliei au alunecat, căzând, iar trupul lui Creangă a fost aruncat afară din coșciug, rostogolindu-se prin zăpada topită până în vale. Cineva dintre cei prezenți ar fi șoptit în glumă: „Ioane, nici acum nu ai stare!”.

Poetul Ioan Păun Pincio a dat și el o mână de ajutor ca trupul neînsuflețit al marelui scriitor să fie ridicat, pus în sicriu și dus cu băgare de seamă la locul de odihnă.

Veșnica sa fie pomenirea lui și amintirea lui din neam în neam!”, scrie Florin Țuscanu.