PERSONA – RADU PRINCIPE DE HOHENZOLLERN-VERINGEN

O lecţie de bun-simţ…

Am crezut că această carte va cuprinde poveşti cu prinţi şi cu prinţese. Aşa a şi fost, numai că ea nu conţine doar întâmplări ori descrieri care ating domeniul fantasticului, ci, mai mult, aparţin unei lumi puţin accesibile unui muritor de rând.

Am văzut de curând un film cu personaje regale. Titlul şi actorii au mai puţină importanţă, însă replicile au fost un balsam pentru sufletele noastre mici. Oricum, o frază mi-a rămas întipărită în minte: “mă simt foarte rău, sunt bolnavă, dar o regină trebuie să se comporte impecabil, chiar dacă e la un pas de colaps.”

Principele Radu spune că “cei care au avut norocul să se lumineze în preajma Regelui Mihai au înţeles că adevărurile vieţii sunt simple şi că marile dureri sunt mute… e mai uşor să fii tu însuţi în faţa Reginei Elisabeta a II-a, decât în faţa unui spectacol prost sau decât citind un roman mediocru.”

Oare mai este ceva de adăugat? Hm…greu de crezut!

Nu vă rămâne altceva de făcut decât să citiţi această carte a Principelui. Personal, m-a fascinat, m-a surprins plăcut, m-a atras deoarece este şi un roman istoric, m-a incitat pentru că este descrisă şi perioada în care Radu Duda a fost elevul Olgăi Tudorache şi al Adrianei Popovici, în anii şcolii de teatru.

Cartea are două părţi, fiecare din ele tratează perioade absolut distincte.

În prima parte, constituită ca un jurnal, relatează despre anii de şcoală, despre pasiunea sa care se închina artei, actoriei.

În cea de a doua parte, “arta nu mai apare aproape deloc, consideraţiile politice, economice, militare, diplomatice fiind preponderente”.

Cartea este uşor de parcurs, limbajul este unul care ţine mai mult de suflet, personal, impresia este de confesiune făcută lângă un şemineu, într-o încăpere înaltă, pe pereţii căreia se disting picturi celebre. Ăsta a fost sentimentul pe care rândurile mi l-au impus. De musafir bun ascultător, lângă foc, într-un palat cu regi şi regine.

Este o lecţie de istorie tot atât cât şi una de viaţă. Este o lecţie de bun-simţ. Un exemplu de demnitate. Sau aşa cum spune în prefaţă Michel Camus, poet şi eseist francez, un exemplu de “emoţie adevărată şi de simţ al cuvântului potrivit”

Sursa: http://www.cartidecitit.ro/